De unde apar iluziile

Istoria omenirii cunoaşte mai multe situaţii când anumite manifestări obsesive au implicat dezechilibre economice imense şi suferinţe ale unor societăţi în ansamblu, de pe urma erorilor grave, comise în baza înţelepciunii convenţionale.

Cel mai elocvent caz din istorie, în acest sens, este „Mania lalelelor” în care se spune după cum urmează – s-a început istoria de la un simplu fapt că, după sosirea unui lot de bulbi de lalele din Constantinopol în Europa de Vest, în a. 1562, ca din senin aprecierea acestei flori a devenit foarte mare, astfel încât cultivării şi posesiei acesteia i s-a atribuit mare prestigiu. “Goana de a investi a copleşit toată Olanda. Nici o persoană care se considera câtuşi de puţin receptiv mintal nu se considera că ar fi putut rămâne în urma acelei tendinţe”, scria Galbraith în cartea: „Scurtă istorie a euforiei financiare”.

Tot acolo autorul mai scrie: “Cu puţin înainte de anul 1636, un bulb care anterior nu părea să fi avut nici o valoare, putea fi schimbat pe o trăsură nouă, doi cai de culoare sură şi un set de hamuri”, şi că „…toţi credeau pasiunea de lalele interminabilă, şi că cei bogaţi din toate părţile lumii vor trimite bani în Olanda, şi vor plăti orice preţ li se va cere pentru acestea… Oamenii din toate clasele sociale vor converti proprietăţile în bani numerar şi vor investi în flori”. Un bulb de lalelele pe atunci se vindea contra unei sume incredibile, estimate în valoare actuală de la $25,000 la $50,000.

Galbraith scria: “Sfârşitul a venit în a. 1637…cei înţelepţi şi cei nervoşi au început a se detaşa, nimeni nu ştie din care motive; alţii au observat pe cei care se retrase; goana de a vinde a devenit o panică; preţurile au scăzut brusc ca şi o cădere în prăpastie”.

Cu privire la atare situaţii filozoful notoriu Friedrich Von Schiller scria: „Oricine la nivel individual este tolerabil de receptiv şi raţional dar, devenind parte a unei gloate, subit se transformă în „cap de lemn”.

Cauzele acelei situaţii pot fi câteva, dar cea mai mare a fost lipsa pe atunci a educaţiei economice. Este un caz care se studiază extensiv în programele educaţionale din occident, şi din păcate mai puţin, sau chiar deloc pe la noi.

Pornind de la această concluzie, ar fi plauzibilă întrebarea – de ce acuma mai avem crize economice? De ce după atâtea sute de ani de apariţie şi dezvoltare a diverselor şcoli de gândire economică mai sunt crize economice?

Să pornim de la un fapt arhicunoscut – crizele economice nu afectează pe toţi în egală măsură. Plus la aceasta, foarte probabil deoarece de atunci până acuma numărul populaţiei la nivel global a crescut foarte mult, şi dezvoltarea abilităţilor sociale de a face legătură/corelaţie dintre: (i) teorii, (ii) legislaţie şi (iii) realitate/practici necesită a fi permanent actualizată; acestea însă mai lasă de dorit. Crize economice mai există deoarece în occident se studiază ştiinţele educaţiei ca premiză majoră a ajustării la dezechilibrele economice, iar la noi mai sunt voci care zic, chiar în aule universitare, că nu ar exista teoria dezechilibrelor.

Deşi multora li se pare că datorită persistenţei dezechilibrelor economice, istoria se repetă, este totuşi o iluzie deoarece schimbarea setului de factori care conduce la apariţia unor probleme analogice celor de acum sute de ani, schimbă şi explicaţia acestora, dar nu poate fi percepută ca şi o „repetare”, ci mai degrabă ca o altă fază a evoluţiei care necesită altă abordare.

Necesitatea unor alte abordări este cauza majoră a necesităţii interminabile de a face ajustări în curriculele educaţionale. Dacă înţelegem acest fapt, putem oare să credem că educaţia economică ar putea fi de prisos, sau că ar fi inutilă? Nu.

Nu există om în societatea noastră care să nu dorească un trai mai bun. Din păcate, însă, sunt o sumedenie care mai cred că trăim greu deoarece aşa ni-i soarta, că nu este în puterile noastre de a schimba ceva prin ceea ce se consideră factorul major al schimbărilor de calitate în toată lumea – o educaţie relevantă necesităţii de a creşte economic ca stat.

Îmi asum riscul de a mă implica în această discuţie pornind de la convingerea că lumea este plină de controverse şi chiar conflicte, iar eu consider că la noi cel mai latent şi mai grav conflict este cel din domeniul educaţiei, iar societatea continuă să fie indusă în eroare prin diferite vicleşuguri că problema ar fi undeva în altă parte, că vinovaţi de sărăcia de la noi sunt doar alţii… Discuţiile asupra acestui subiect este efectiv „răpit” de extremişti, care mai consideră fie că (i) noi avem un sistem educaţional „ideal” şi problemă ar fi în „lenevia” copiilor şi tinerilor de a învăţa, că trebuie să fim mai insistenţi ca ei să înveţe ce li se recomandă de către autorităţile sistemului, (ii) fie de extremiştii religioşi care consideră că totul este determinat de puterea supranaturală, iar noi trebuie doar să manifestăm şi mai multă umilinţă pentru a ni se ierta păcatele, şi doar astfel am putea trăi mai bine.

Puţini însă se încumetă să vorbească că cea mai mare problemă este că clasa politică, prin diferite acţiuni neprofesioniste sau inacţiuni, tolerează sau conduc la desemnarea altor ne-profesionişti la conducerea sistemului educaţional, iar aceasta este o implicaţie a indiferenţei unei mari majorităţi faţă de ce se întâmplă în educaţie.

Încă prin anul 2003, fiind specialist în educaţie, în Proiectul de Monitorizare a Sărăciei din R.M., am lansat idea că curriculele educaţionale din R.M. necesită simplificare esenţială pentru a fi mai accesibile pentru majoritatea covârşitoare a tinerilor de la noi, că în R.M. este necesară, ca şi în ţările avansate economic, să fie calculată şi rata anuală a profitului din investiţiile în educaţie, care ne arată cel mai prompt şi mai bine dacă sistemul de educaţie este benefic şi în sens economic pentru societate în ansamblu, dacă curriculele şi metodele aplicate sunt relevante în vederea realizării unei potenţiale intensificări a creşterii economice.

În scut timp după aia, pe la Ministerul de ramură a fost „forjat” un termen extrem de tehnocrat – „decongestionarea” curriculelor, care chipurile a tot fost aplicat mulţi ani după aia.

Recent, după mai multe discuţii pe teme educaţionale cu diferiţi actori din R.M. – am dat şi peste un test de la BAC foarte recent (2013), care m-a făcut să-mi treacă fiorii de sarcinile care au fost date elevilor să scrie cu privire la poezia: „Când noi vom fi antichitate” (!?), dar şi faptul că încă nu ne putem debarasa de balada Mioriţa, care este chiar o povară gravă pentru formarea conştiinţei sociale în cultura românească; aceasta reapare într-o ipostază „nouă”, în versiunea lui N. Labiş care, printre altele, sună aşa:

Ochilor tăi tulburi pentru veci li-i dat,

Legănat pe triluri, palid, să îl vadă ,

Paşilor să-l cate pentru veci li-i dat

În pădurea lungă de baladă…

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,

Stau câteodată împietrit şi mut

Să-nţeleg o clipă nenţelesul grai

Plin de jalea unui veac trecut…

     Eu pot înţelege că autorul o fi trecut printr-o mare durere când a scris aceste versuri, poate chiar o durere a mediului social în care s-o fi format, şi exprim toată stima şi toleranţa faţă de cei care admiră astfel de „versuri”, dar citind acele titluri, sarcini şi versuri menţionate mai sus, mi-a trezit un sentiment absolut contrariu senzaţiilor plăcute care le-am avut când îl ascultam pe Ken Robinson cu privire la cultivarea imaginaţiei. Nu pot să nu-mi aduc aminte de profesorul Richard Dawkins, de la Universitatea Oxford, care se exprimă tranşant – mintea umană este extrem de susceptibilă la halucinaţii.

Problema nu este atât de gravă că cineva scrie astfel de versuri, cât în faptul că mai sunt factori de decizie în domeniul educaţiei, care depun semnături ca pentru astfel de conţinuturi să se cheltuie bani grei, care elaborează şi impun astfel de conţinuturi pentru studiere obligatorie la nivel de liceu – că tinerilor şi copiilor li se cere să inventeze tot felul de figuri de stil din „conţinuturi” care cel puțin provoacă anumite disfuncții emoționale, ca să nu zic chiar… fabulaţii. Este incredibil şi regretabil că se mai introduc astfel de conţinuturi în materiile şcolare ca şi obligatorii, că în baza lor se învăţă frumuseţea limbii române… Este foarte greu să cultivi gândire critică, luciditate şi creativitate în societate, dacă elevii şi tinerii sunt induşi să înveţe materii care nu au construcţie logică, bază pentru gândire critică şi dezvoltarea acesteia, şi nici de materie pasibilă de consideraţie pentru analiză literară…

În una din discuţiile recente cu foşti colegi de facultate, am depistat că d-lor încep orice curs de limbă şi literatură română cu înmânarea elevilor a „listei obligatorii” de 25-30 de opere literare care trebuie să fie citite…

Mă întreb şi adresez întrebarea cititorilor – este aceasta unica modalitate de a învăţa elevi să vorbească corect limba română? Este aceasta o manifestare supremă a creativităţii de care trebuie să dea dovadă un profesor de română? Am foarte mari îndoieli.

Profesorii de limbă engleză, dar şi alţi cunoscători de engleză, care au manifestat mai multă curiozitate, au aflat deja că în occident de mai mult timp se învaţă limba engleză pe bază de texte integrate – adică secvenţe de texte din diverse ştiinţe, adaptate la nivele de înţelegere pentru diferite categorii de vârste ale elevilor (din economie, psihologie, sociologie, articole de presă scrise de jurnalişti progresişti contemporani pe teme actuale) – în baza acestora organizându-se elementară analiză hermeneutică şi/sau dezbateri interactive cu elevii, prin care se produc mult mai eficient cel puţin câteva efecte: (i) mai repede se declanşează memoria involuntară, (ii) la elevi se cultivă mult mai eficient motivaţia şi curiozitatea de a se dezvolta în unul din domeniile care li se par mai atractive, în care se pot manifesta mai uşor, (iii) se dezvoltă mult mai bine gândirea critică, (iv) constituie un proces educaţional în care elevii conştientizează mult mai timpuriu şi mai firesc despre importanţa orientării profesionale, (v) este mult mai uşor pentru profesor să identifice trăsăturile înnăscute ale elevilor şi să le ofere consiliere de orientare profesională mult mai sigură cu efecte mai bune pe termen mai îndelungat.

Procesul educaţional productiv economic trebuie să ţină cont, în egală măsură, cel puţin de 5 factori primordiali: (i) cultivarea permanentă a creativităţii profesorului, (ii) conţinuturi curriculare, (iii) relevanţă, (iv) metodele predării, (v) timp.

Dacă în cel puţin unul din aceste 5 dimensiuni se comit erori de gestiune ale sistemului, productivitatea sistemului educaţional naţional va ceda în calitate şi în faţa altor sisteme care sunt gestionate mult mai profesionist, iar aceasta înseamnă rămânere în urmă în sensul creşterii economice şi a nivelului de trai, cu o serie de multe alte consecinţe negative ca efecte derivate, care deja le cunoaştem; inclusiv sărăcia şi creşterea ratei criminalităţii şi altele de acest gen.

Dacă se va face o trecere la predarea limbii române pe bază de texte integrate, populaţia va avea doar de câştigat, va spori ritmul creşterii economice, creşterea capacităţii de cumpărare a populaţiei şi implicit va creşte şi volumul de vânzări a literaturii artistice, care astăzi este impusă elevilor şi studenţilor, iar vânzările continuă să fie nesemnificative din cauza capacităţii de plată reduse a populaţiei.

Va fi un pas esenţial de rupere a cercului vicios care menţine populaţia în sărăcie şi dificultate de a înţelege care sunt cele mai grave cauze ale sărăciei.

Dacă din lecţiile trecutului se va continua să se tragă concluzii greşite, ceea ce a fost evident până acuma – aceasta se datorează în cea mai mare parte indiferenţei faţă de educaţie şi conţinuturilor educaţionale cu care am fost confruntaţi contrar voinţei noastre, dar şi mai mult ca atât – datorită neadmiterii, că cel mai grav conflict latent din societatea noastră este conflictul din sistemul educaţional, cu toate consecinţele negative ca efecte derivate: sărăcie, rămânere în urmă, capacităţi de luare a deciziilor afectate…

Concluzia că cel mai grav conflict latent din societatea noastră este cel din sistemul educaţional, nu este ocazională. Un studiu efectuat de către Institutul de Politici Publice din R.M. în 2008, a depistat că circa 23% din părinţi şi copii dezvăluie că în şcoli se mai aplică des pedeapsa fizică, iar 38% (!?) din aceleaşi categorii de respondenţi consideră că în şcoli se mai aplică des pedeapsa verbală.

Din unele discuţii mai recente cu reprezentanţii unor ONG-uri din domeniu, am aflat că situaţia nu doar că o fi încetat, dar se agravează treptat, şi accesul la efectuarea unor astfel de studii este împovărat tot mai mult.

Nu vreau să cred că aceasta se întâmplă deoarece suntem mai răi decât oamenii din ţările industrializate economic, dar faptul că s-au comis mai multe greşeli esenţiale în sensul politicilor macro-educaţionale, în baza indiferenţei din partea majorităţii faţă de educaţie – ar trebui să admitem – de altfel orgoliul şi vanitatea ne va „tăia craca de sub picioare”.

În goana după figuri de stil, în cultura educaţională de la noi efectiv pare că se trece cu vederea importanţa de a pătrunde în esenţă, de a înţelege că pentru dezvoltare este nevoie de esenţă, de de raţiune, de profunzime şi nu doar elogiere emotivă interminabilă a trecutului, care ne fură timpul pentru a dezvolta abilităţi să confruntăm viitorul cu demnitate; ne reduce şansele de a realiza marea directivă a lui Eminescu – civilizaţia unui stat este civilizaţia economică. Se dă uitării că în lume nu tot ce luceşte este aur, şi nu orice zâmbet în faţă este lipsit de ipocrizie.

Şirul erorilor anterioare şi actuale ne-a adus la situaţia să avem la conducerea Ministerului Educaţiei o persoană care face declaraţii foarte simpliste, şi audienţa o ascultă „profund”, de parcă „aşa trebuie să fie”. De exemplu: „…noi nu putem, nu avem indicatori buni, nu avem sisteme, nu avem mecanisme, ca să măsurăm care este calitatea educaţiei, [şi că] de aceea putem să judecăm doar prin prisma opiniei mediului de afaceri”? (min. 6.23-6.44).

Nu-i adevărat. Faptul că la Ministerul Educaţiei nu se cunoaşte – nu înseamnă că ele nu sunt. Nimeni nu încurcă să fie calculată şi publicată anual Rata de Randament din Investiţiile în Educaţie, ca să o cunoaştem, să o supunem dezbaterilor şi să fie posibil de luat decizii mult mai bine în baza acestuia.

Înţeleg că la noi multe lucruri nu se fac bine, se duce lipsă de multe necesităţi, dar cu toate acestea nu putem face uz de cuvinte de genul: „… nu putem, nu avem indicatori buni, nu avem sisteme, nu avem mecanisme…” cvasi-dogmatic, fără discernământ. Ce este aceasta – (i) deficienţă cognitivă şi de capacităţi profesionale sau (ii) pregătirea opiniei publice pentru o nouă farsă – o nouă risipă de bani publici, că chipurile avem nevoie de a „elabora” indicatori, sisteme şi mecanisme, care în sistemele educaţionale occidentale se folosesc de circa jumătate de secol?

Se pare că în privinţa predării limbii române comitem aceleaşi greşeli ca şi la predarea ştiinţelor economice şi matematicii, datorită căror avem mulţi „ … rezolvitori sofisticaţi de probleme…, cu arbori întregi cu algoritmii rezolvărilor de problemă” (min. 0.42-1.15), şi cu toate acestea – economie disfuncţională. Oare nu este aceasta o altă derivă în dimensiuni iluzorii? Oare nu pare să fie o nouă greşeală suprapusă altor greşeli comise anterior cu privire la calitatea educaţiei?

Când va fi realizat marele scop al reformei, care a început acum circa 20 de ani, şi nu se vede efectiv nimic din ceea ce ar contribui la avansarea stării de spirit naţional şi sentimentului economic că aici se merită de trăit? Cine alţii să facă acest lucru pentru generaţiile care vin, dacă nu o facem noi? Cât timp tinerii din spaţiul românesc vor mai râvni cu ardoare să plece?

Este mai mult decât necesar de a face o trecere de la învăţarea limbii române în baza genului de „opere literare” menţionate mai sus, la cărţi de genul „Omul produce scopuri” (de Ion Ustian) şi alţii din categoria Domniei sale. E timpul să depăşim înţelegerea îngustă a lui Eminescu pentru binele nostru comun, pentru binele dăinuirii culturii româneşti cu demnitate şi nu doar prin simplă existenţă.

Mai înţeleg că dezvoltarea vorbirii limbii române nu poate avea un alt etalon decât cel al limbii vorbite în România, dar dacă nu vom avea deschidere pentru a înţelege analogia dintre mania lalelelor şi riscul apariţiei diferitor iluzii prin materii educaţionale nerelevante, dacă vom dedica timp exagerat de mult pentru a învăţa cum să vorbim limba română (prin tot felul de figuri de stil), în detrimentul timpului dedicat învăţării ce să vorbim, riscăm prea mult să compromitem şi în continuare şansele de dezvoltare economică, viitorul; riscăm să ajungem la o situaţie în care nu va avea cine să ne onoreze eroii, înaintaşii, pe marele Eminescu… 

Posted in economie, educaţie, Moldova, social | Tagged , , , , , , , , , | Leave a comment

Cultivarea imaginaţiei

Un caz interesant, chiar foarte neobişnuit, s-a întâmplat cu o doamnă de vârstă medie care avea probleme de insomnie. Când s-a adresat la medic, dânsul a întrebat-o ce ocupaţii preferate are. Aflând că doamnei îi place împletitul i-a zis când va ajunge seara să împletească şi să facă tot ce-i stă în puteri ca să nu adoarmă, cel puţin câteva seri la rând… Doamna a rămas perplexă, dar a tăcut. Ajungând seara, a început să împletească, concentrându-se volitiv asupra scopului de a respecta indicaţia mediului – să nu adoarmă, dar… peste ceva timp a furat-o somnul şi a dormit un somn strâns.

Revenind la medic şi explicându-i că nu poate respecta indicaţiile d-lui, explicaţia a fost că doamna nu avea atât de mare problemă de insomnie, dar de teama că vine iar noaptea şi iar o s-o chinuiască insomnia. Astfel de probleme pot apărea la oameni în mare parte datorită problemei de calitate a imaginaţiei…

Noţiunea de calitate a imaginaţie a apărut în vizor pentru prima dată ascultând câteva prezentări ale lui Ken Robinson, dar baza „provocatorie” a acestei expuneri de impresii şi interpretări a fost articolul: „Circuite vicioase în învăţământul românesc”, care m-a făcut să mai insist pe acest subiect. Ulterior a mai apărut o ştire: „R. Moldova, codaşă la calitatea educaţiei”, unde se pomeneşte şi despre învăţământul din România. Cred foarte mult că chiar dacă tot ce se discută cu privire la educaţie poate avea multe interpretări, din circuitele menţionate mai sus, cel cu privire la curricule orientate spre trecut (nr. 5), ridică mai multe semne de întrebare, şi se pare că este mult adevăr.

Lumea contemporană a intrat într-o fază de dezvoltare atât de avansată, încât unele cifre pot să te lase indiferent doar dacă nu sunt înţelese sau dacă se manifestă indiferenţă absolută faţă de viitor, nu doar ca şi persoană aparte, dar ca şi om care vrea să fie exponentul unei ţări mai prospere, de succes.

De ex.: (i) cele mai solicitate 10 calificări în 2010 nu existau în 2004, (ii) noi acuma pregătim studenţi pentru calificări care încă nu există, să folosească tehnologii care încă nu a fost inventate, şi să rezolve probleme pe care nu le ştim care vor fi, (iii) în fiecare zi se publică peste 4000 de cărţi noi, (iv) ziarul New York Times în decurs de o săptămână conţine mai multă informaţie decât o persoană în sec. XVIII putea întâlni în decurs de o viaţă, (v) pentru studenţii care încep studiile la un program de studii de 4 ani, jumate din informaţia însuşită în primul an de studii – va fi învechită către anul 3 de studii; şi multe altele de acest gen.

Marele semn de întrebare este dacă materiile şi conţinuturile din curricule sunt tocmai cele mai relevante pentru a pregăti tinerii către viitorul descris mai sus.

Generaţia de adulţi din R.M. – ce nivel de dezvoltare a înregistrat, ca să considere drept temei solid că poate impune generaţiilor în creştere viziunea, că anume maniera educaţională prin care au trecut ei este cea mai bună pentru viitorul tinerilor? Ce temei există să se creadă că ceea ce se consideră şi se face la nivel de obişnuinţă, le va asigura copiilor un viitor demn de respect, şi că-i va ajuta să se ajusteze la dezechilibrul economic grav dintre societatea noastră şi cele avansate?

Unica şansă pentru R.M. ca şi societate este de a aprofunda libertăţile în domeniul educaţiei, de a extinde diapazonul pluralismului în domeniu şi de a menţine curriculele centrate pe esenţă, relevanţă, materii axate pe dezvoltarea logicii, a logicii profesionale, care poate fi replicabilă şi pe alte dimensiuni cognitive de ordin general, pentru a exclude cât mai mult posibil eventuale percepţii şi interpretări ale lumii contemporane, prin care ar putea să-i intimideze imprevizibilitatea viitorului, şi de a lansa cât mai multe idei şi pro-activitate. Şansa majoră a societăţii moldovene este de a face o trecere de la pregătirea calificărilor „vaste”, dar mai superficiale, la calificări aprofundate şi mai succinte, mai echilibrate, mai relevante scopurilor de dezvoltare economică.

Pentru aceasta este esenţial a se face o distincţie între imaginaţia cultivată favorabil, ştiinţific, şi imaginaţia formată aleatoriu, sau pur şi simplu – cultivată şi necultivată. O imaginaţie cultivată contează mult, deoarece de calitatea imaginaţiei depinde capacităţile şi abilităţile de ipotetizare şi rezultatele care pot fi obţinute. Iar de aceasta depinde dacă vom avea o societate care creează temeiuri pentru a răspândi bucurii şi emoţii pozitive, sau vom continua să ascultăm încă mulţi ani înainte lamentări cu privire la greutăţi şi „cât de bine a fost înainte…” (!?).

Începutul edificării societăţii R.M. va avea loc atunci când se va declanşa un proces educaţional veritabil, de manifestare a toleranţei faţă de oamenii cu capacităţi diferite de ale unei minorităţi, cu viziuni dominante asupra majorităţii. Este nevoie de un proces de valorizare maximal posibilă a unei majorităţi covârşitoare a membrilor societăţii noastre, în primul rând, şi totodată excluzând eventuale manifestări de intoleranţă faţă de alte popoare. Acest scop poate şi trebuie să fie trasat deja de la nivel de liceu, având în vedere şi rezultatele unei cercetări ştiinţifice ale unui savant american (Bloom), care a demonstrat într-un studiu longitudinal, efectuat în SUA (1964), că la copii nivelul de inteligenţă (IQ) măsurat la vârsta a de 17, este format după cum urmează: (i) în proporţie de cel puţin 20% – se dezvoltă până la vârsta de 1 an, (ii) 50% până la vârsta de 4 ani, (iii) 80% până la vârsta de 8 ani, şi (iv) 92% până la vârsta de 13 ani. Aceasta înseamnă că la noi, mai mult ca în alte părţi, se vede mai evident existenţa unui conflict între generaţii, dar neconştientizând acest fapt – abordăm problema greşit. Elevii de liceu trebuie să fie ghidaţi mai mult printr-un proces educaţional cu caracter de mini-cercetări ştiinţifice şi de dezvoltare a abilităţilor atitudinale, pe domenii de interese, decât pur şi simplu de „cunoaştere a lumii înconjurătoare” şi/sau de însuşire a unor materii nerelevante. Iar pentru aceasta esenţial este a schimba considerabil curriculele şi maniera de evaluare.

Acest proces, a-l lăsa la discreţia gestiunii prin manifestări de amatorism este o dramă adevărată pentru tineri şi pentru viitorul societăţii moldovene în ansamblu.

În dependenţă de calitatea imaginaţiei la un anumit nivel de dezvoltare, trebuie să fie selectate materiile incluse în curriculele educaţionale, care au impact de o anumită calitate asupra viitorului generaţiei în creştere, dar şi metodele de evaluare care, fie că pot fi motivaţionale sau opresive, favorizante sau inhibitorii, care constituie atractivitate pentru a trăi într-o ţară, sau repulsive şi care implică destrămare. În dependenţă de calitatea imaginaţiei depinde dacă se va spori frecvenţa faptelor bune pe unitate de timp în societate, dacă va avansa atractivitatea noastră ca societate, sau invers, vom abate asupra noastră manifestări atitudinale care nu ni le dorim, dar nici nu vrem să ne modificăm, pentru a schimba şi calitatea manifestărilor atitudinale în percepţia internaţională.

O imaginaţie formată aleatoriu, ne-ştiinţific, poate crea opacitate în înţelegerea unor subtilităţi esenţiale, că atunci când consideri inutile camerele de luat vederi la BAC, de fapt vreai să pui accent pe efectivitatea (eficienţa şi eficacitatea) cheltuielii banilor publici, şi nici cum ca pe o idee fixă.

Dacă avem imaginaţie de a crede atât de mult în viaţa de apoi, ceea ce nu este criticabil, de ce nu am începe să cultivăm şi o imaginaţie că putem şi trebuie să avem lucruri sacre şi în viaţa aceasta – de ex. – bugetul public de stat. Numai într-o imaginaţie necultivată ştiinţific pot apărea atitudini superficiale şi indiferenţă faţă de felul cum se cheltuiesc banii publici. Or, cheltuirea inadecvată a banilor publici constituie un risc major pentru toţi în egală măsură – pentru cei care deja au realizat performanţe, persistă riscul că nu vor avea posibilitate să-şi dezvolte afacerile într-un viitor cu riscuri mult mai mari şi mai incerte, că nu vor avea posibilitate să-şi extindă dimensiunile viselor pe care le au. Pentru cei în căutare de a-şi realiza visele cheltuirea inadecvată a banilor publici constituie un risc major că probabilitatea realizării acestora scade cu totul dramatic. Ne afectează pe toţi pentru că o eventuală pierdere a statalităţii implică mult mai mare risc pentru cetăţenii de azi, din simplu motiv că nimic nu ne poate constitui o siguranţă şi o asigurare a dorinţei sănătoase de a dăinui, decât o patrie prosperă.

Numai într-o societate cu imaginaţie necultivată se poate ajunge deseori la situaţii când sunt blamaţi lansatorii de idei şi chemare la raţiune, şi pe de altă parte să fie elogiaţi uzurpatorii şi abuzatorii de drepturi elementare; numai într-o societate cu imaginaţie necultivată este posibilă sfidarea ideii că aprofundarea libertăţilor este mai importantă decât iluzia „grijii din partea statului faţă de cetăţeni”, şi/sau că e mai bine să decidă alţii, decât creşterea abilităţilor de a lua decizii pentru fiecare fără excepţie, la toate nivelele societale; să nu se facă deosebire între exigenţă şi opresivitate.

A nu conştientiza importanţa cultivării imaginaţiei permite infiltrarea şi înrădăcinarea a multe prejudecăţi şi stereotipurilor în gândire. Noi putem vorbi mult şi „bine” că timpul este egal pentru toţi, pentru că ni se pare că sună „credibil”, dar totuşi timpul este diferit pentru cineva care trăieşte 100 de ani şi pentru alţii care trăiesc 70, 60 sau chiar mai puţin; pentru o societate care are speranţa de viaţă la naştere peste 85 de ani, şi pentru alta care are acelaşi indicator în jur de 70 sau mai puţin. Longevitatea corelează strâns cu calitatea vieţii (inclusiv economică, indiscutabil), iar calitatea vieţii corelează strâns cu calitatea gândirii, sau mai exact depinde de faptul dacă cultivarea imaginaţiei contează sau nu pentru noi, în procesul de formare educaţională. Numai într-o societate cu imaginaţie necultivată oamenii pot să dea întrebări de genul: „…ce te priveşte?/ce-ţi pasă?”, în loc de: „…cui îi pasă?”, sau „…de ce nu te gândeşti numai la sine?” în loc de „…cum să facem mai bine?”.

Pornind de la premiza că educaţia este un mijloc de influenţă a maselor mult mai esenţial decât pare la prima vedere încă pentru mulţi, nu exclud că undeva sunt echipe de „tehnologi” care stau şi se gândesc ce fel de pretinse „idei” să infiltreze în conştiinţa unor societăţi vizate, care, fiind lansate de o manieră „misterioasă”, şi dacă devin contagioase pentru mediul social respectiv, acestea din urmă pot să se auto-distrugă, fără a fi nevoie de invazie militară şi sau alte cheltuieli inutile.

Maniera de evaluare aplicată la BAC nu va aduce nimic ca şi valoare adăugată pentru cultivarea unei imaginaţii în R.M., şi nu va face nimic mai bun decât să „conserveze” şi mai adânc locul nostru acolo unde deja suntem – la urma topurilor, de care deja ştim – urma topului de calitate a educaţiei şi altor de acest gen. Banii investiţi în mecanizarea însuşirii de a reproduce şi a exersa aplicarea unor clişee şi formule în sens de utilitate, pot conduce la îmbunătăţirea abilităţilor de a fi mai cursivi şi mai expresivi în vorbire, dar nu şi mai creativi şi inovativi.

Unica senzaţie pe care o pot avea, urmărind aceste dezbateri care au loc în jurul BAC-ului, este senzaţia de compasiune faţă de cei care suferă cel mai mult de pe urmă faptului că nu sunt înţeleşi, dar în egală măsură şi faţă de cei care fac aere de „învingători”, dar care oricum, continuă să fie dezavantajaţi în plan comparativ internaţional, dat fiind faptul că sunt exponenţii unei societăţi care mai continuă să se auto-dezavantajeze, efectiv inconştient.

Nu poate să se dezvolte armonios şi dinamic o societate unde specialiştii în materie de conştiinţa socială sunt desconsideraţi cu atâta sfidare cum se întâmplă la noi, iar dezvoltarea lipsită de armonie poate aprofunda şi mai mult dezechilibrele, pot creşte cu mult frecvenţa confruntărilor violente între cei avuţi şi deprimaţi, şi o societate unde predomină mentalitatea de „ţepari” – în care sunt mai „atractivi” şi mai „influenţi” cei care pot da ţepe altora, şi nu cei care pot da idei şi/sau provoca la procese ideatice. Mă uimeşte atitudinea celor care au promovat BAC-ul faţă de cei care au picat, câte una sau două probe – „Aha…, aşa vă trebuie…”. Este exact aceiaşi manifestare, provenită dintr-o imaginaţie „formată aleatoriu”, necultivată, pe care am observat-o în timpul când academicianul rus Saharov a fost huiduit de deputaţii fostului Soviet Suprem, care manifestau aroganţă oarbă şi cinică chiar şi atunci când deja URSS nimerise într-un proces de descompunere irecuperabilă. Pentru ce l-au huiduit? Pentru simplu motiv că a încercat să-i provoace să se mai gândească la ceea ce fac… Probabil cazuri de acestea puteţi observa şi Dvs., care ne mai „colorează” viaţa din plin, deşi în culori care nu am dori să le vedem atât de frecvent.

Oare unul din scopurile educaţiei este cultivarea superiorităţii unor clase sociale faţă de altele? Ceea ce am observat din vizitele prin multe ţări foarte avansate, e că stratificările sociale oricum se produc, în primul rând după criterii economice, iar cei din categoriile economice mai avansate ajung să fie acolo în mare parte datorită existenţei altor categorii sociale, din straturile mai modeste economic. Iar modestia economică nu întotdeauna înseamnă temei pentru etichetări inculte şi tot felul de blamări.

Robert Bourgarit, reputat medic pediatru francez, susţinea că: „Este destul de greu de definit, intr-un singur cuvânt, semnificaţia mai complexă a ceea ce vrem să spunem când ne referim la expresiile comune, că, de ex. un copil e „rău” sau „dificil”. Dacă astfel de copii au probleme legate de învăţătură acest lucru poate ţine de propria lor constituţie psihică, de caracterul lor, dar şi de circumstanţe care nu mai depind chiar de ei înşişi. Adică, am putea spune că definindu-i ca atare, nu însemnează că ei singuri sunt responsabili de dificultatea de a învăţa ci mai degrabă că ei traduc această dificultate printr-un anumit comportament astfel etichetat. Adesea sunt catalogaţi pe scurt ca LENEŞI, dar ei nu sunt aşa în realitate”.

În viziunea d-lui există două motivaţii pentru a explica „comportamentul normal al copilului considerat studios:

Curiozitatea de a cunoaşte şi a-şi explica şi înţelege cât de cât ce este în jurul lui, şi

Dorinţa de a place şi a fi pe placul cadrului didactic care este identitatea de reprezentare a mamei sale la şcoală. Dacă una din aceste două motivaţii îi lipseşte, se produce un fenomen de inhibiţie a atenţiei lui şi a capacităţii de a memoriza ceea ce se predă (de fapt ceea ce se spune) în clasă.

Această inhibiţie este deci explicabilă prin două mecanisme care nu mai ţin de el: fie de a înceta să mai vrea să cunoască ce se întâmplă în mediul său, pierzând curiozitatea lui naturală, fie nu mai are nici o raţiune de a face plăcere învăţătorului sau profesorului său”.

Într-o ambianţă socială cu imaginaţie necultivată este foarte uşor să apară tot felul de iluzii frecvente, care pe termen lung creşte frecvenţa crizelor de tot felul, care descompune capitalul social şi multe alte valori economice.

Cu tot respectul şi admiraţia faţă de copiii care au luat note maxime la BAC, să purcedem la imaginarea unei situaţii. Să ne închipuim o comparaţie dintre cei 7 absolvenţi cu 10 pe linie la BAC în R.M., într-o discuţie tét-a-tét cu alţi 7 elevi de top din orice alt liceu, fie din Austria sau SUA, unde poate li s-a permis să se inspire din anumite surse la rezolvarea unor probe de evaluare. Credeţi că se va observa vre-o diferenţă? Poate chiar dacă nu se va observa o diferenţă în plan cognitiv, aparent, am mari îndoieli că se vor înregistra mari diferenţe la nivel de IQ şi abilităţi atitudinale sau descătuşare. Ultimele două trăsături sunt la fel de mult apreciate în prestaţia educaţională de calitate, din partea unui stat, dacă se respectă. De ce poate fi aşa? Pentru că elevii din R.M. au fost pregătiţi în baza unor materii şi conţinuturi educaţionale care diferă de conţinuturile din ţările avansate, adică relevanţa – şi în baza unor metode diferite, încât pot fi observate cu ochiul liber.

Apropos, de capitalul social. În exprimarea unor factori de decizie de vârf ai R.M., acesta este folosit în sens de „capitalul acţionarilor”, care pare să fie o interpretare prea îngustă a acestei noţiuni. În ştiinţa economică occidentală, în definiţia savantului Coleman (1988), capitalul social (CS) ca şi alte forme de capital este productiv, şi face posibilă atingerea anumitor scopuri/finalităţi care altfel nu ar fi posibil. Ca şi capitalul fizic şi cel uman, CS nu este totalmente fungibil dar se poate raporta la anumite activităţi specifice… Spre deosebire de capitalul fizic sau cel uman, CS derivă din structura relaţiilor dintre actori şi între actori. CS nu este tangibil (cum ar fi: clădiri, drumuri, etc.) şi nu este caracteristic unei persoane (de ex., nivelul educaţional, abilităţile). Este foarte intangibil, există doar în spaţiile relaţiilor dintre oameni. Este o schimbare în credinţele, viziunile persoanelor.

Deci chiar dacă facem abstracţie de situaţia din R.M. şi ne închipuim că am avea curricule relevante, profesori motivaţi, bază materială bună, etc. şi nu am ţine cont de importanţa construcţiei şi consolidării capitalului social prin educaţie, deja vom fi în dezavantaj faţă de ţările unde se ţine cont şi de acesta.

Prin urmare, este logică întrebarea – putem dezvolta un capital social adecvat, necesar scopului de creştere economică într-un mediu exagerat de stresant? Foarte puţin probabil. În cazul când evaluatorilor li se cere să abordeze elevii ca nişte vameşi, care-şi mai pot permite să aibă atitudini repulsive faţă de cetăţenii unor alte ţări, comparativ cu cetăţenii ţărilor lor, despre ce fel de capital social poate fi vorba?

Numai un mediu societal cu imaginaţie dezavantajoasă poate să nu se înţeleagă, că învăţatul trebuie să fie centrat şi pe dezvoltarea curiozităţii, dar şi pe dezvoltarea capitalului social, adică pe scopul de cultivare a unei ambianţe sociale în care se evită etichetările, blamarea, stigmatizarea, etc.; unde se va face distincţie între bănuit, acuzat şi etichetat sau blamat, între „turnător” şi avertizor.

Nu aş scrie aceste rânduri dacă rata absolvenţilor care au picat ceva din probele de la BAC ar fi fost mai mică de 15%. Dar rata de peste 40% a picajelor la BAC este prea mare ca să fie trecută cu vederea, cu atât mai mult ştiind că sunt sisteme educaţionale publice, ale unor ţări, care au drept scop dezvoltarea curriculelor relevante pentru o majoritate covârşitoare a tinerii generaţii, şi nu doar pentru o simplă majoritate, din care foarte probabil se va forma doar o minoritate socială cu predispoziţii de a controla şi administra totul, decât să gestioneze de o manieră creativă, inteligibilă, ne-repulsivă.

La fel depinde de calitatea imaginaţiei dacă evaluarea se exercită în dependenţă de diverse viziuni filozofice pe care poate fi centrat un sistem educaţional. Una e să ai educaţie centrată pe (i) viziunea lui Sf. Augustine: „Curiozitatea liberă e mai bună decât disciplinarea repulsivă” şi alta e să o ai centrată pe (ii) viziunea filozofică a lui Makarenko, care printre altele mai spunea: “ребенка ударить можно, унизить нельзя”/„Poţi lovi copilul dar să nu-l umileşti”.

Dacă luăm în calcul că Sf. Augustine a fost unul din pilonii formării creştinismului occidental, putem mult mai uşor înţelege de ce între occident şi alte părţi ale lumii s-au format diferenţe de nivel de trai şi un dezechilibru economic esenţial.

Numai într-o ambianţă socială cu imaginaţie necultivată este posibil să se vorbească mult despre nevoia de eradicare a sărăciei în ţară, dar să fie elogiate persoanele care au obţinut studii aici, din impozitele colectate aici, dar au plecat peste hotare. Abordările superficiale nu pot duce la dezvoltarea unei societăţi bine stabilizate şi durabile. La fel cum şi numai într-o societate cu imaginaţie necultivată poate fi întâlnit un exponent al clasei ştiinţifice de cel mai înalt rang, care vorbeşte că nu există teoria echilibrelor, în timp ce toată lumea ştiinţifică din ţările industrializate se frământă asupra problemei – cum să se ajusteze sistemele de educaţie ca să facă posibilă ajustarea mai efectivă la dezechilibrele economice internaţionale; sau un mare dirijor de cor care consideră că în Ţările Baltice oamenii trăiesc mai bine deoarece guvernele respective au investit în arta corală…

Când menţionez despre relevanţă, am în vedere că este mult mai mult probabil că se poate cultiva o imaginaţie şi o logică prin studierea, să zicem a 18 manuale de profilul în care se formează calificarea, alese creativ, studiate în baza unor analize hermeneutice adecvate, în manieră ergonomică emoţional, decât 25-30 de manuale alese aleatoriu, sau cum se mai consideră pe la noi – obligatoriu din ultimii 7-10 ani …

Dacă am fi avut curricule relevante, care ar fi fost selectate în baza acestor abordări de mai sus, ar fi fost mult mai uşor de a cultiva curiozitatea, care este mai bună decât disciplinarea repulsivă, şi nu am fi ajuns în situaţie să risipim bani pentru monitorizare video la evaluare, dar ne-am fi permis să cumpărăm mai mult computere, poate chiar celor din familii dezavantajate în primul rând, iar din aceasta am fi avut un pas spre un eventual salt în dezvoltarea capitalului uman, a capitalului social şi a dezvoltării economice în genere, care să se simtă chiar şi buzunarele cetăţenilor, nu doar în rapoartele birocratice.

Iar pentru a avea o „busolă” mult mai exactă că se merge în direcţia corectă la selectarea materiilor pentru curricule, că se respectă rigorile ştiinţifice la evaluare, şi că lucrurile se mişcă în direcţie bună şi în tempou optimal pentru ţara noastră – avem nevoie de a calcula cel puţin încă 2 indicatori esenţiali: (i) rata de randament din investiţiile educaţionale (RRE) şi (ii) rata inovaţională. Însă, şi acestea pot fi inutili, dacă nu vor exista capacităţi de a le analiza şi lua decizii în baza lor.

De ex., dacă RRE este mult peste 10%, atunci foarte probabil în scurt timp se va înregistra o creştere mult mai considerabilă şi mai durabilă ale multor indicator macro-economici, dar dacă RRE nu se calculează, dinamica indicatorilor macroeconomici din economia reală puţin probabil vor avea tendinţă de creştere durabilă, şi dinamici mult mai oscilatorii şi mai puţin durabile.

Într-un mediu aparent productiv în sens educaţional, dar stresant, e foarte probabil că se va forma o imaginaţie mai mult dezavantajoasă, comparativ cu un mediu ne-stresant, iar imaginaţia avantajoasă va conduce mult mai uşor la formarea mai multor aspiraţii şi aşteptări pozitiviste şi la menţinerea la nivel optim a capitalului social, care la rândul său complementează mult eforturile depuse la dezvoltarea capitalului uman, şi a şanselor de dezvoltare.

În condiţiile existenţei unei imaginaţii necultivate, nu este mult mai puţin probabilă creşterea logicii astfel încât să fie cu adevărat de folos. În acest context, involuntar vine în gând o zicală suedeză: “Cel care cumpără lucruri de care nu are nevoie – fură de la sine”.

Încă marele filozof Epictetus spunea că în viaţă contează cel mai mult nu ceea ce ni se întâmplă în realitate, dar felul cum interpretăm ceea ce ni se întâmplă; nu „…lucrurile care ne deranjează, dar propria noastră interpretare a semnificaţiei acestora”. De aceia, se pare că la noi încă puţin se conştientizează că, cu cât mai mult învăţăm a da interpretări benefice a tot felul de situaţii prin care trecem, cu atât mai mult vom reduce probabilitatea că ni se vor întâmpla situaţii nefericite. Aceasta poate însemna cultivarea imaginaţiei. Pentru o bună cultivare a imaginaţiei ne pot ajuta specialiştii, care ştiu să dea interpretări bune, iar tot ceea ce contează pentru marea majoritate din noi e să conştientizăm cât de important e să vedem care este costul ideilor din interpretările benefice, pentru binele individual şi societal.

În acest sens, desigur este important să admitem că şansele de dezvoltare a unei imaginaţii fericite este mult mai mare într-un sistem educaţional unde teoria interpretării – hermeneutica – se studiază extensiv, aplicată în raport cu toate ştiinţele studiate, spre deosebire de un sistem educaţional unde acest curs este perceput ca ceva pur şi simplu „în vogă” sau „inutil”.

Posted in economie, educaţie, Moldova, social | Tagged , , , , , , , , , , , , | Leave a comment

Risipă alias BAC

Republica Moldova continuă să înregistreze prea multe probleme şi pierderi, pe diferite dimensiuni, astfel încât ar fi neserios să începem o trecere în revistă a acestora iarăşi – problemele sunt cunoscute de toţi cei care pot fi consideraţi ca fiind informaţi.

Cea mai evidentă problemă este sărăcia, care reduce tot mai mult şansele noastre de dezvoltare economică, dar, conform unor vorbe ale unei personalităţi marcante – şi mai mare problemă este nu în înseşi existenţa problemei, dar în atitudinea noastră faţă de problemă.

Atitudinea societăţii moldovene, şi a guvernării în mod deosebit, faţă de problema sărăciei, este una eronată, şi rezidă în faptul că în societatea noastră, cu privire la felul cum organizăm şi evaluăm procesul educaţional, sunt plasate accente similare mai mult unor abuzuri samovolnice, ne-fondate de studii de fezabilitate sau ale relevanţei. Trebuie să conştientizăm că nu orice fel de educaţie ne poate ajuta să obţinem beneficii economico-sociale.

Pornind de la acest deziderat, şi urmărind dezbaterile publice cu privire la BAC în R.M., putem conchide cu siguranţă că aceasta reflectă foarte mult situaţia din sistemul de educaţie, care este una gravă, de care nu sunt şi nu pot fi învinuiţi copiii de ceea ce se întâmplă. Sistemul educaţional din R.M. este încă influenţat de un număr restrâns de persoane care mai sunt influente, dar aproape nimeni din ei nu au calificări în ştiinţe ale educaţiei, decât doar în pedagogie; pedagogia însă, este o disciplină prea îngustă pentru a pretinde să poată da răspuns la toate întrebările legate de ştiinţele educaţiei, aşa cum sugerează rigorile contemporaneităţii. Dar şi aceşti puţini, din tot ce se întâmplă, demonstrează că au viziuni învechite şi care abordează educaţia în exclusivitate ca pe un „filtru social” şi nu ca pe un factor de dezvoltare economică a ţării.

Sistemul educaţional al R.M. este ne-ergonomic emoţional, adică excesiv axat pe voinţa diferitor profesori de a insista cât mai mult pe materiile care le predau, şi puţin se ţine cont de necesitatea aplicării unor metode progresiste, prin care să fie dozate materiile astfel încât în procesul educaţional să fie posibilă declanşarea memoriei involuntare, care cu siguranţă nu ar solicita elevii să se extenueze pentru însuşirea unor volume de materii, necesare pentru o dezvoltare armonioasă. Dar nici profesorii nu pot fi blamaţi, atunci când ministerul educaţiei se manifestă insistent şi agresiv, dar ne-profesionist.

Ţările civilizate economic abordează educaţia prin optica ştiinţei economiei educaţiei, care cuprinde alte 2 (două) teorii cu privire la rolurile pe care le poate juca educaţia: (i) rolul de filtru social – un gen de educaţie din care pot trage foloase doar o mică minoritate, care se consideră mai influentă în anumite circumstanţe (teorie dominantă până la şi în perioada industrializării), şi (ii) teoria capitalului uman care consideră educaţia drept factor primordial de dezvoltare economico-socială, din care poate trage foloase o majoritate covârşitoare a societăţii. Desigur nu poate fi exclusă nici o combinaţie creativă dintre acestea, din care se realizează un „echilibru” relativ de satisfacere a intereselor societăţii din procesul educaţional.

Maniera în care este organizat BAC-ul în ultimii câţiva ani, denotă că la Ministerul Educaţiei, la nivel înalt, nu sunt capacităţi pentru a organiza procesul educaţional şi evaluarea ca pe un factor din care ar putea trage foloase majoritatea covârşitoare a cetăţenilor R.M. Ceea ce face Ministerul Educaţiei din R.M., denotă o abordare mai gravă a sistemului educaţional decât pur şi simplu un filtru. E o abordare sub orice nivel tolerabil şi/sau acceptabil.

În acest context este binevenită o citată, a prof. William Howatt, doctor în ştiinţe de comportament, de la Şcoala de Medicină a Universităţii din California, Los Angeles: „Datorită unor mari descoperiri în domeniul neurobiologiei, începem să înţelegem efectele creierului emoţional în raport cu procesarea cognitivă. Acum înţelegem că dacă comportamentele intern şi extern ale angajatului, la locul de muncă, sunt mai puţin efective, angajatul şi alţii sunt în situaţie de risc mai mare. Neurobiologia susţine că procesarea emoţională ineficientă a mediului în care activează angajatul, deseori implică erori cognitive inutile şi stres psihologic sporit, care contribuie la apariţia unor potenţiale epuizări sau colapsuri psihologice”. De aici este evident – este foarte puţin probabil să formezi capacităţi umane capitalizabile (creative, productive, competitive în plan comparativ internaţional), în condiţii şi cu metode emoţional ne-ergonomice. Care alte temeiuri plauzibile avem noi de a desconsidera atare argumente ştiinţifice, în procesul de evaluare la BAC?

Din rândurile de mai sus evident este o greşeală crasă a considera procesul educaţional altceva decât un proces de procesare cognitivă şi că acesta nu ar putea fi asociat cu o muncă intelectuală a elevilor şi studenţilor.

Dacă în R.M. s-ar conştientiza că educaţia este în sine un proces de „formare continuă” şi nu doar de „învăţare”, că nu are doar scop de acumulare a unor volume de informaţii prin materiile curriculare ne-relevante în scopuri de reproducere, dar are drept scop dezvoltarea abilităţilor de căutare, cercetare, dezvăluire, găsire, procesare cognitivă şi convertire a unor volume de informaţii în idei şi abilităţi atitudinale, care se pot regăsi în acţiuni/fapte, caracter şi cultură, s-ar admite că este ne-etic şi ne-profesionist a manifesta o atitudine atât de antagonistă şi de a aplica „filtre” atât de autoritate la evaluare; s-ar mai admite că este ne-etic şi ne-profesionist a considera comportamentul unor minori de a se comporta ca un fel de „rebeli joviali dar raţionali” ca pe nişte potenţiali „devianţi care vor să comită fraude”.

Cea mai mare problemă a sistemului educaţional nu este faptul că unii studenţi mai au predispoziţii de a se inspira din surse de suport la formularea unor răspunsuri în procesul de evaluare – problema constă în faptul că sistemul educaţional al R.M. nu formează capacităţi de a realiza avantaje competitive internaţionale, pentru marea majoritate a populaţiei, care pot fi observate prin rămânerea în urmă în plan economic şi sărăcia chinuitoare.

Nu tot ceea ce este învăţat pe de rost reprezintă idei progresiste inerente, şi invers – cu siguranţă sunt foarte multe volume de informaţi, preluate din surse ad-hoc (cum se zice la noi „copiate”), care pot constitui idei foarte progresiste. De ce? Deoarece preluarea de informaţii din surse ad-hoc în procesul de evaluare, este percepută în cultura noastră exclusiv negativist, prin optica unei imaginaţii ne-performante până acum, că chipurile copiii ar fi „leneşi” şi „dezordonaţi”, dar foarte puţini ar accepta gândul că: (i) încă prea multe materii impuse elevilor nu sunt abordate prin optica fezabilităţii şi relevanţei acestora societăţii noastre, şi deoarece (ii) sunt foarte mulţi copii care pot avea un IQ mai înalt chiar şi decât mulţi dintre profesorii lor şi autorii testelor de la BAC. Iar aceasta se reflectă în manifestările copiilor ca şi un fel de „rebeli”, din considerente că ei observă inechitatea comisă faţă de ei, factorul personalităţii copiilor este prea marginalizat, dar ei încă nu au, şi nici nu au cum să aibă, capacităţi de a da răspunsuri la problemele la care trebuie să găsească răspunsuri Ministerul Educaţiei cu toate instituţiile afiliate, Academia de Ştiinţe, comunitatea academică, etc. Nu voi accepta sub nici o formă eventuale etichetări la adresa mea de „susţinător al copiatului”, dar faptul că în jurul acestei probleme se continuă distorsionarea cvasi-cronică a conştiinţei sociale, şi a percepţiei cu privire la ceea ce înseamnă cu adevărat educaţie productivă şi profitabilă petru majoritatea populaţiei – nu mă poate lăsa indiferent.

Evaluarea nu poate fi abordată ca şi o „fracţiune separată” de la întreg procesul educaţional organizat, dar ca şi parte integră a acestuia. Nu e bine să credem că în timpul evaluării educaţia este „sistată”, chiar dacă se face cu scopul de a da şi credite academice reflectate în note, medii anuale, etc.

Pentru aceasta nu trebuie de risipit banii pe camere de luat vederi şi sisteme de bruiaj, dar în (i) capacităţile cercetătorilor de a aduce materiilor studiate mai multă relevanţă scopurilor de dezvoltare economică, şi (ii) a motivaţiei profesorilor de a cunoaşte metode progresiste şi de a aplica astfel de metode, de o manieră etică, elevată şi imparţială. Orice scopuri vor deveni iluzii fără o clasă didactică motivată economic. Anume lipsa de atitudine din partea statului faţă de motivaţia economică regretabilă a profesorilor, face posibil ca în faţa studenţilor, chiar şi la nivel universitar, să poată ajunge prea mulţi profesori cu IQ-uri mai joase decât ale studenţilor, şi atunci studentul care se plictiseşte, îşi reduce scopul de a lua diploma „cât mai repede” indiferent de mijloace, pentru că procesul educaţional devine în mare parte o povară şi pierdere de timp. Lipsa de atitudine din partea statului faţă de motivaţia economică a profesorilor, mai poate face posibilă crearea unei lacune prea mari între IQ-ul mediu realizat într-o societate şi stocul de credite educaţionale/academice acumulat.

Este logic să ne întrebăm – care este explicaţia aplicării „filtrelor dure” la evaluare? Ce este mai bine pentru R.M. – iluzia lipsei unei „inflaţii de credite educaţionale”, sau menţinerea la cote admisibile ale inflaţiei financiare în economia naţională, imposibilă fără dezvoltare economică autentică? Cu siguranţă între acestea două variabile există o corelaţie strânsă. Ce este mai bine, să investim în stabilirea unor filtre dure la evaluare, ca să avem mai multe eşecuri la BAC şi mai mulţi elevi la şcolile vocaţionale? Vom putea dezvolta o economie competitivă autentică cu prea mulţi muncitori calificaţi, când lumea contemporană demonstrează că dau dovadă de avantaje incontestabile economiile bazate pe inovaţii de tehnologii avansate? Dacă-i aşa – unde avem şanse mai mari de a dezvolta baza inovaţională societală – în şcolile vocaţionale sau în universităţi?

Cred că cititorul înţelege foarte bine ce am în vedere. De aceea este important să înţelegem că pentru a gestiona un proces educaţional de nivel naţional nu este nevoie doar de „responsabilitate ipocrită” şi „voinţă declarativă”, care deseori pot fi doar vorbe care „sună frumos”,  dar este nevoie şi de şi de capacităţi meritocratice, pe care Ministerul Educaţiei la etapa actuală nu dă semne să le aibă. Astfel de capacităţi necesare nu pot fi identificate prin orgolii, ancorate pe tot felul de „algoritme” politice sau interese de partid, cu atât mai mult când nici unul din partide nu deţine o majoritate covârşitoare şi când R.M., în viitorul previzibil va avea nevoie de capacităţi imperative de a se guverna pe bază de coaliţii. Acuma chiar pot spune cu suficientă certitudine că profunzimea şi gradul de responsabilitate ale unei guvernări se reflectă în primul rând în atitudinea faţă de sectorul educaţiei.

Cu tot respectul care-l am faţă de ministră şi miniştrii adjuncţi ai educaţiei, e cazul să ne gândim – chiar un vice-ministru al educaţiei nu-şi găseşte alte activităţi în agenda sa, decât să stea personal să monitorizeze camerele de luat vederi în timpul examenelor de BAC? Dacă aşa ceva se întâmplă – ce explicaţie poate avea aceasta? În primul rând înseamnă că de fapt, „capacităţile” D-lui în sistem pot fi limitate doar la atât. Oare asta-i toată valoarea adăugată care o poate aduce un vice-ministru al educaţiei din R.M. pentru această ţara? Dacă-i aşa, atunci toţi cei care mai înţeleg aceste subtilităţi – vor râvni din toate puterile să plece din această ţară, şi aceasta va constitui şi în continuare „pierderea pierderilor” R.M., şi perpetuarea celei mai grave probleme din toate timpurile.

După observaţiile care le fac în jurul BAC-ului, mi s-a creat senzaţia că e foarte probabil ca cineva, de după nişte „culise”, parcă ar face un experiment diabolic să vadă – chiar cât de tare ne pot prosti în jurul acestui subiect? Cu siguranţă pe undeva cineva se „chicoteşte pe sub mustăţi” de maniera regretabilă în care ne manifestăm, în faţa ţărilor de la care aşteptăm să fim percepuţi ca parteneri.

Materiile ne-relevante şi ne-fezabile care se mai regăsesc din plin în curriculele educaţionale din R.M., şi în metodele aplicate, sunt aduse de oameni care iau decizii arbitrare, care formează un „viitor aleatoriu”, iar viitorul aleatoriu nu aduce de la sine o siguranţă a şanselor de dezvoltare economică. Fără o dezvoltare economică nu vom putea dezvolta politici sociale oricât de mult nu şi-ar dori cei care iubesc să facă promisiuni. Iar populaţia nu va beneficia de promisiunile multor „politicieni” oportunişti, oricât de mult nu le-ar plăcea să audă astfel de promisiuni… A face promisiuni fără a demonstra capacităţi şi creativitate ideatice, echivalează cu un neadevăr, minciună. Nici o economie în lume nu s-a dezvoltat la voia întâmplării, fără a urma o logică coerentă a dezvoltării, şi R.M. nu poate spera că ar fi o excepţie în acest sens.

Procesul educaţional denotă că fie conştient sau nu, Ministerul Educaţiei mai continuă a fi o instituţie a statului, plătită să ne risipească viitorul nostru pe acest pământ. Contează de o majoritate critică dintre noi, dacă vor „reuşi” autorii acestei farse, sau aspiranţii la dezvoltarea unei civilizaţii economice pe acest pământ al R.M.

… acum să ne întrebăm – putem noi spera la dezvoltare economică cu un Minister al Educaţiei, care menţine profesorii salarizaţi la nivel de subzistenţă şi cheltuieşte câte 12 mln. lei per idee păguboasă?

Posted in economie, educaţie, Moldova, social | Tagged , , , , | Leave a comment

Costul ideilor

O dată, la o lecție a unui profésor nipon am ascultat o istorie, că în trecutul țarii d-lor, începând cu sec. VIII-IX în țara lor era o singură religie – shintoismul. Ulterior în țară a început a se infiltra budismul, din China, şi cu cât mai mult se răspândea, tot mai tare creștea tensiunea dintre exponenții celor două religii, iar ceva mai târziu s-au declanșat confruntări violente care au degenerat în războaie sângeroase, cu pierderi enorme de vieți omenești şi resurse economice. La un moment dat în istorie a apărut un înțelept care a pus întrebarea astfel – De ce vă omorâți unii pe alții, oare chiar nu înțelegeți că Budha propovăduiește manifestările lui Shinto? În scurt timp după aia războiul a încetat, s-a restabilit un tempou bun al dezvoltării țării şi până acuma în Japonia coexistă pașnic două religii majore. Unii şi aceiași oameni, sau unele şi aceleași familii, pot merge la templul budist pentru înmormântări şi/sau omagierea celor trecuți din viață, iar la templul shintoist – pentru a celebra căsătorii, a sărbători bucuria nașterii copiilor şi altele de acest gen. Un exemplu genial de simbioză ideatică. Nu am studiat după aia nici budismul, nici shintoismul, putea fi o interpretare personală a profesorului, dar cu siguranță este o interpretare marcantă, care mi s-a reţinut în memorie pentru tot restul vieții.

Mă întreb, cine poate spune – care este valoarea economică a unei atare idei? Poate cineva să transpună în cifre financiare beneficiile economice imense pe care populația le-a avut de pe urma unei astfel de idei? Cu foarte mare…, dar cu siguranță putem doar să ne imaginăm cât de mare este valoarea acesteia. Poate o astfel de idee fi considerată inovație? Cu siguranţă – da.

Mă gândesc la aceasta nu în zădar… În imaginația multora dintre noi se consideră inovație numai acel produs intelectual care urmează să aibă „întruchipare” fizică: un robot, un cip de computer, un ceasornic, etc., dar foarte puțini conștientizează că între astfel de invenții şi calitatea conștiinței sociale este o corelație foarte strânsă – nu toate ideile pot fi implementate în orice formă de conștiință socială şi în orice mediu social. Multe companii transnaționale care au fost create şi s-au dezvoltat în SUA nu ar fi fost posibil să fie dezvoltate în alte medii sociale, deoarece conștiința socială de o anumită calitate, din altă parte, putea fi un impediment grav în loc de factor de acceptare sau chiar încurajare a implementării ideilor, care s-au transformat în astfel de entități economice imense şi influente.

În R.M. deseori am auzit fraza: „practica bate gramatica”, o exteriorizare verbală a unei forme de imaginație, care „sună bine la auz”, dar să vedem în ce măsură facilitează dezvoltarea, sau dacă nu cumva creează probleme grave pentru mulți exponenți ai sistemului educațional şi factori de decizie. În baza acestei fraze-stereotip mulți au tentația să creadă – la ce bun să învestești în educaţie dacă contează mai mult practica decât pregătirea teoretică? Ei cred că practicile bune pot fi însușite şi din experiența care o poți observa şi imita de la alții, dar se înşeală. O altă categorie din cei care atacă educația teoretică, de fapt, ascund intenția de a plasa în funcții de răspundere persoane cu pregătire teoretică insuficient de bună, pe potriva nevoilor acestei societăți. Cu alte cuvinte, sunt persoanele care cred că este posibilă o „dezvoltare” fără a ține cont de meritocrație.
Problema şi mai gravă e că o conștiință formată pe baza unei astfel de imaginații, este exact inversă adevărului științific. Institutul de Capital Uman din SUA, în anul 2010 a publicat o dezvăluire care nu poate fi trecută cu vederea – “peste 80% din valoarea de piață a bunurilor economice acumulate pe piețele mondiale se atribuie valorii intangibile a acestora”.

Aceasta poate avea o serie de interpretări care s-ar putea să fie interesante:

(i) Aceasta înseamnă că educația teoretică este cel puțin de 4 ori mai importantă decât „educația practică”, din simplu motiv că pentru implementarea bunelor practici este nevoie de o bună ipotetizare a acestora, adică o bună dezbatere științifică sau de orice natură, care aprofundează: (i) înțelegerea, (ii) conștientizarea şi (iii) determinarea relevanței sau fezabilității unei practici într-un mediu social sau altul, pentru a o putea aplica cât mai productiv şi cu randament maxim posibil.
(ii) În procesul educațional importanța calificării profesorului contează în proporție de cel puțin 80% reușita studentului şi viitorului cetățean. Aceasta înseamnă că fără profesori buni, o țară nu are șanse de a dezvolta o civilizație economică; profesorii buni nu pot sta într-un mediu educațional fără motivație economică.
(iii) Reușita sau nereușita unei țări de a dezvolta o economie civilizată – sau puterea economică ne negociere – pentru a-și apăra interesele cetățenilor în diverse situații de tensiune internațională, depinde în proporție de cel puțin 80% de atitudinea guvernării şi societății față de sectorul de educație ca şi oportunitate de a realiza un trai demn de respect.
(iv) Dacă o guvernare nu are capacitatea de a corela investițiile în educație la așteptările populației de creștere economică, înseamnă că nu poate gestiona acest proces ca să fie „conectat la valorile de bază şi la un scop mai înalt”, cum scria Daniel Bowling în una din cărțile sale.

Tot în contextul viziunii lui Bowling putem reveni şi la prima din cele trei interpretări de mai sus. În aceiași carte D-lui susține că: „Deși instinctul, empatia, intuiția, de pildă, pot fi observate, discutate şi dezvoltate, este foarte greu să îl înveți pe altul cum să le practice”. De aici rezidă şi valoarea imensă a profesorului. Nu e cazul să absolutizăm sau să dogmatizăm aceste abordări, la tot ceea ce se înțelege prin educație practică într-un sistem educațional, dar tendințele care s-au conturat în sistemul educațional din unele țări, ne face să credem că merită atenție sporită. Moldova nu pare să fie o excepție.

Gândul cu privire la simbiozele ideatice mi-a venit după ce am citit într-un interviu că în R.M. abia din „… 2015, este planificată revizuirea curriculei” (?!), iar deja în anul 2013 s-au cheltuit circa 12 mln. lei pentru o evaluare ale unor cunoștințe, acumulate în baza unei curricule care deja este recunoscută ca fiind necesară de a fi schimbată… Este oare profesionist, motivațional, creativ? Pare mai mult o idee care, în loc să manifeste doleanțe pentru consolidarea unui popor, prin idei creative, simbioze ideatice, s-a produs o scindare a populației, celei tinere în deosebi, şi a cauzat sedimente emoționale grave, care se vor exterioriza mai târziu în scăderea considerabilă a speranței de viață, nevoie de cheltuieli mult mai mari pentru medicamente, şi o economie națională cu piață a muncii depresivă.

Nu văd nimic rău că avem elevi care cred că testul la matematică la BAC a fost extrem de simplu. Eu vorbesc la nivel de sistem în ansamblu. Faptul că tocmai peste 40% din absolvenți l-au picat este temei serios să credem că nu este relevant pentru acest nivel de dezvoltare al R.M., că metodele de predare au fost regretabile, politica educațională de stat a fost puțin responsabilă, şi pentru aceasta nu pot fi învinuiți copiii şi profesorii numai. Oricum, elevii cu capacități excepționale vor putea să se dezvolte şi mai aprofundat, chiar dacă testele vor fi mai relevante pentru o majoritate covârșitoare a lor, la această etapă de dezvoltare a R.M.

Nu mai puțin important este ca şi copiii excepționali să manifeste mai multă înțelegere față de majoritatea semenilor lor, şi să nu creadă că a face testarea mai relevantă situației actuale, poate fi în detrimentul lor. În afară de evaluarea școlară mai este evaluarea din partea cererii şi ofertei pe piața muncii, mai este viitorul imprevizibil, care ne va plasa încă multe „teste”, față de care nu putem avea o percepție șablonizată. Vi se pare normal ca oamenii să dorească mult să aibă studii universitare, iar când le obțin să se lamenteze că nu au locuri de muncă? Oare antreprenoriatul nu este o dimensiune în care se pot manifesta? De ce în Japonia lucrează oameni cu studii universitare ca şi muncitori, şi se consideră firesc, iar la noi ar fi o rușine? Acolo pur şi simplu se înțelege că a avea studii universitare nu este o garanție dar este o oportunitate pentru care se merită să investești bani şi s-o cauți pe tot parcursul vieții.

Evaluarea opresivă, aplicată extensiv în R.M., conduce doar la divizarea societății între „clasă dominantă” şi „oprimați”, dar cu nimic la armonizarea socială, din simplu motiv că frecvența conflictelor este mai mare şi natura conflictelor mult mai imprevizibilă.

Cineva spunea că sistemul educațional din Moldova aduce rezultate doar dacă elevii muncesc…, dar de ce totuși elevii manifestă atâta antipatie față de muncă intelectuală în așa proporții? Credeți că aceasta nu poate fi abordată mai inteligent şi mai profesionist? Sigur că da; nu cred că copiii moldoveni sunt mai leneși decât cei din orice altă țară avansată. De ce copiii trăiesc mai bine în țările avansate? Deoarece generația adultă este mai responsabilă anume prin faptul că au creat un sistem de educație care l-au elaborat, şi ajută tinerii să meargă în viață mai nefricoși față de a greși la vârstă timpurie, ca să greșească mai puțin când sunt adulți, mai încrezuți în sine şi mai bine formați. Tocitul inconștient de către o mare categorie de copii de la noi, impus de un sistem greșit, cu siguranță nu dezvoltă astfel de capacități. Sigur că anumite erori se pot întâmpla oricând, dar, iarăși, nu cred că vina o poartă cel mai mult copiii şi profesorii. Este important să recunoaștem şi partea de vină a factorilor de decizie de vârf, a celor care „se rup” din toate puterile să vină în fotolii guvernamentale, iar cum ajung acolo se dau la tot felul de acțiuni de spălare de creieri, etc., pentru a educa o societate docilă lor.

Nu văd nimic rău că sunt copii care le place să învețe pe de rost, ca şi „model” al hărniciei, pentru că așa au fost educați. Dar să nu uităm că chiar cei care li se pare că învățatul pe de rost e un „etalon al reușitei”, s-ar putea să aibă cândva şi idei progresiste pe care și-ar dori să le implementeze anume în patria lor, şi s-ar putea să nu aibă mediu social favorabil pentru aceasta; atunci le va fi mult mai greu decât cred acum. Plus la aceasta, evaluarea opresivă riscă să conducă la situații în care mulți oameni, chiar aparent educați, pot ajunge în stare agravată de dezabilităţi la vârstă timpurie, pot deveni dependenți de programe de asigurări şi protecție socială, iar statul puțin probabil va fi în capacitate să facă față cu resurse necesare. Vă dați seama cum va arăta R.M. peste un deceniu sau două cu așa tempou de auto-distructivitate? Unde se mai poate să ne înglodăm în datorii externe, asociate de fraude de proporții năucitoare pentru viitor?

Oricât de mult nu ar fi criticată şi sfidată umila mea luare de atitudine, continuu să cred că maniera în care se organizează evaluarea la BAC în R.M. este în disonanță serioasă cu viziunile unor somități în domeniul științelor educaţiei (de ex., Ken Robinson, Sugata Mitra), din simplu motiv că este lipsită de creativitate elementară şi perdantă pentru societatea în ansamblu. Evaluarea trebuie organizată mai mult pentru a identifica ce trebuie de ajustat şi de îmbunătăţit la nivel de politici educaţionale, curriculare, dar nici cum nu pentru a crea un “filtru dur”. 

Educația exercită evaluarea în dependență de viziunea filozofică pe care se centrează. Una e să ai educație centrată pe viziunea lui Sf. Augustine, care susținea că: „Curiozitatea liberă e mai bună decât disciplinarea dezagreabilă” şi e cu totul alta să o centrezi pe viziunea filozofică a lui Makarenko, care spunea printre altele: “Ребенка ударить можно, унизить нельзя”/„Poți lovi copilul dar să nu-l umilești”; o citată, pe cât de confuză, pe atâta şi lipsită de ingeniozitate.

Cu privire la acest subiect ar fi câteva sugestii de compromis: (i) până la reforma serioasă a curriculelor să fie oferite șanse egale prin a considera notele de 1, 2, 3 şi 4 ca note de promovare, şi eventual să nu fie promovați doar elevii care vor avea astfel de note la mai mult de 4 obiecte; şi/sau (ii) Ministerul Educaţiei aprofundează şi respectă cu strictețe autonomia universitară, lăsând ca universitățile să selecteze tinerii care vor studii universitare, pe potriva capacităților şi strategiilor de dezvoltare ale acestora; elevii urmează a veni la examene de admitere la facultate în baza mediilor obținute la sfârșit de an de studii al nivelului de școală medie sau liceu. Cu alte cuvinte – să renunţăm la BAC. 

Știu că pentru mulți poate să pară un fel de „șoc” emoțional această idee, dar cu siguranță nu vom avea de pierdut nimic. Vom avea de pierdut şi în continuare dacă se vor menține: curriculele nerelevante, evaluarea opresivă şi profesori nemotivați economic.

Dacă un elev manifestă abilități atitudinale adecvate față de obiectele de care nu manifestă interes, şi decide să ia doar note de trecere, din alea cum s-a propus mai sus, dacă nu încurcă profesorului şi altor colegi, poate şi ar trebui să fie promovat, să i se dea șansa de a nu mai pierde un an. O astfel de schimbare ar scoate şi o povară în plus de pe seama profesorilor şi evaluatorilor.

În felul acesta s-ar scoate stresul inutil de pe conștiința elevilor, s-ar aprofunda capacitățile evaluatorilor de a face distincție mai mare în evaluare, dintre cei care reușesc mai bine şi mai puțin bine, şi s-ar echilibra oportunitățile elevilor de a se aprofunda mai mult în domeniile științifice pe care le preferă mai mult chiar până la reforma esențială a curriculelor.

Desigur va mai persista şi goana după note, dar oricum, într-o atmosferă mult mai puțin destructivă pentru sănătatea tinerei generații, şi a profesorilor. A lăsa notele de 1, 2, 3 şi 4 la cel mult 4 obiecte, pe seama responsabilității elevilor şi părinților, va avea un efect mult mai stimulator, cu efecte de dezvoltare mai specializată a potențialului uman, mult mai bine decât până acum. În ultimă instanţă, scopul nostru ar trebui să fie ca sistemul de educaţie să fie unul de producere a ideilor, sub diferite forme, dar nu de producere a notelor “mari”, iar idei progresiste, inovaţionale, pot produce nu doar persoanele care învaţă fără a manifesta “scepticism” elementar faţă de ceea ce li se cere să înveţe. Contează ca să creăm un sistem mai creativ de stimulare, motivare şi protecţie a drepturilor autorilor de idei şi inovaţii.  

Toate problemele menționate mai sus provoacă tot felul de tensiuni şi îngrijorări, temeri ale diverselor categorii sociale, care nu fac bine şi lasă sedimente emoționale în conștiința noastră pentru generații înainte, iar acestea se transformă în dezavantaje comparative, inclusiv de nivel internațional.

Dr. Norman Vincent Peale, într-o lecție publică: „De ce gândirea pozitivă conduce la rezultate pozitive”, zicea următoarele: „Problema îngrijorării… se regăsește la toți oamenii. Seriozitatea îngrijorării se află chiar în sensul acestui cuvânt. Cuvântul englez „worry” (îngrijorare, temere), provine de la cuvântul anglo-saxon “wyrgan”, care înseamnă a „strangula”, a „gâtui””.

De aici şi întrebarea – în situația în care avem prea multe atitudini neamicale din exterior – la ce bun să ne mai creăm şi noi o sumedenie de probleme singuri, „cu mâinile noastre”, care ne „strangulează” pentru a ne menține în dezavantaj?

Posted in economie, educaţie, Moldova, social | Tagged , , , , , , , | Leave a comment

Cifre provocatoare

Ştiaţi că se produc schimbări? / Did You Know?/Shift Happens

  • China în curând va deveni cea mai mare ţară vorbitoare de limbă engleză în lume;
  • 25% din populaţia Indiei cu cel mai mare IQ, constituie mai mult decât populaţia totală a SUA;
  • Departamentul SUA pentru Angajare în Muncă estimează că studenţii şi elevii din zilele noastre, până la vârsta de 38 de ani, vor schimba până la 10-14 locuri de muncă;
  • 1 din 4 angajaţi în muncă a lucrat la un angajator mai puţin de 1 an; 1 din 2 angajaţi – a lucrat la un angajator mai puţin de 5 ani;
  • cele mai solicitate 10 calificări în 2010 nu existau în 2004;
  • Noi acuma pregătim studenţi pentru calificări care încă nu există, să folosească tehnologii care încă nu a fost inventate, şi să rezolve probleme pe care nu le ştim care vor fi.

 ************************************

 În anul 1900 Anglia era:

  • cea mai bogată ţară din lume;
  • cea mai mare putere militară;
  • centrul mondial de afaceri şi finanţe;
  • cel mai puternic sistem educaţional;
  • centru mondial al inovaţiilor şi invenţiilor;
  • valuta era standard al valorii;
  • cel mai înalt nivel de trai.

 ************************************

  •  1 din 6 cupluri căsătorite în SUA s-au cunoscut în internet;
  • 800 mln. utilizatori ai Facebook (înregistraţi în luna decembrie 2011);
  • Dacă Facebook ar fi o ţară – ar fi a 3-a ca mărime din lume;
  • Un utilizator mediu al Facebook este conectat la 30 de pagini comunitare şi 130 de prieteni.

 ************************************

 Trăim o perioadă de dinamism exponenţial:

  • 12 miliarde de căutări pe Google în fiecare lună;
  • numărul total de mesaje scrise şi primite depăşeşte numărul total al populaţiei planetei.

************************************

Cât timp a durat să se atingă o audienţă de 50 de mln.?

  1. radioul – 38 de ani;
  2. televiziunea – 13 ani;
  3. internetul – 4 ani;
  4. iPod – 3 ani;
  5. Facebook – 2 ani;
  6. Google – 1 an.

 ************************************

În limba engleză există circa 540 mii de cuvinte …

  • de 5 ori mai multe decât în timpul vieţii lui Shakespeare;
  • în fiecare zi se publică peste 4000 de cărţi noi;
  • ziarul New York Times în decurs de o săptămână conţine mai multă informaţie decât o persoană putea întâlni în decurs de o viaţă în sec. XVIII;
  • se estimează că anul acesta în toată lumea va fi generată informaţie unică, nouă, în volum de 40 exabiţi (4.0×1019) – acest volum este mai mare decât volumul agregat din ultimii 5000 de ani;
  • volumul de informaţie tehnică nouă se dublează la fiecare 2 ani;
  • aceasta înseamnă că, pentru studenţii care încep studiile la un program de 4 ani, jumate din informaţia însuşită în primul an de studii – va fi învechită către anul 3 de studii;
  • recent companiile NEC şi Alcatel au testat separat a 3-a generaţie de fibră optică, prin care se poate transmite 10 trilioane de biţi pe secundă printr-o singură şuviţă de fibră;
  • aceasta înseamnă capacitate de suport a transmiterii a 1,900 de CD-uri cu informaţie sau 150 mln. apeluri telefonice în fiecare secundă;
  • actualmente aceste capacităţi se triplează în fiecare 6 luni şi se preconizează că se va menţine acelaşi tempou în următorii 20 de ani;
  • hârtia electronică va fi eventual mai ieftină decât hârtia obişnuită;
  • în anul 2012 s-au vândut 228 mln. de laptop-uri şi planşete în toată lumea;
  • se preconizează că aproximativ în 2013 va fi construit un super-computer care va depăşi capacităţile de calcul existente în creierului uman;
  • se preconizează că până în anul 2049 un computer în valoarea de ~ 1000 $ SUA va depăşi capacităţile computaţionale ale speciei umane în totalitate.

************************************

În timp de 4,30 minute:

  • în SUA se nasc 60 de bebeluşi;
  • 244 în China;
  • 351 în India.

 ************************************

Ce înseamnă toate acestea?

–      se produc schimbări despre care acuma sunteţi informaţi 🙂

Referinţă: Informaţia iniţial a fost prezentată în PowerPoint la o şedinţă de catedră în august 2006, la Arapahoe High School în Centennial, Colorado, SUA. Apoi prezentarea s-a răspândit fulgerător prin Internet în februarie 2007, iar în luna iunie 2007, fusese privită de cel puţin 5 mln. de vizitatori unici. Actualmente versiunile veche şi cea nouă a prezentării au fost vizionate de cel puţin 20 mln. de oameni, fără a cuprinde cei care le-au folosit în tot felul de seminare, conferinţe, instituţii educaţionale, şi alte locaţii. Prezentarea “Did You Know?/Shift Happens”/”Ştiaţi că…? Se produc schimbări” este licenţiată de către David S. Rose, Karl Fisch, Scott McLeod. Aveţi dreptul de a copia, distribui, remixa şi transmite prezentarea doar cu indicarea numelor autorilor originali, şi nu aveţi dreptul de a folosi prezentarea în scopuri comerciale fără acordul creatorilor originali.

http://www.youtube.com/watch?v=YmwwrGV_aiE , extras: 17.06.2013.

Posted in economie, educaţie, internaţional, Moldova, social | Tagged , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Alternative închiderii şcolilor

În discuţiile care le-am avut în ultimele câteva luni la întâlnirile cu cetăţenii, am zis în repetate rânduri că Republica Moldova (R.M.) are mai multe capacităţi creative, pentru a aborda problema închiderii şcolilor şi mai pluralist, şi cu siguranţă, mai eficient în sens economic şi social, dar şi cu efecte mult mai puţin destructive pentru copiii şi cetăţenii noştri.

Totdeauna am avut convingerea că în R.M. se discută prea mult de eşecuri, deoarece nu se dedică timp suficient pentru a discuta despre viitor. Pentru aceasta este destul să urmărim şi să facem o analiză succintă a timpului de emisie dedicat de către canalele de televiziune emisiunilor, care cu titlu de programe analitice, se pun pe post şi se discută tot felul de: bănuieli, supoziţii, zvonuri, scuze, lamentări, chiar şi calomnii, bârfe, învinuiri, etc., comparativ cu timpul de emisie dedicat discuţiilor legate de viitor şi perspectivele R.M., care nu pot fi concepute fără componenta educaţie, ca precondiţie a dezvoltării social-economice.

Populaţia, şi cu atât mai mult copiii, au dreptul şi trebuie să fie abordaţi de o manieră mai civilizată, din simplu motiv că suntem o societate care nu putem să lăsăm lucrurile doar la voia întâmplării, dar nici să continuăm a menţine o mentalitate, în care poate gândi doar „centrul”, adică numai guvernarea, iar toţi ceilalţi să-şi reducă semnificaţia proprie doar la „atitudini” de ascultători docili.

Sunt nişte gânduri de mai mult timp, dar nu în ultimul rând din considerentele că, din păcate, speculaţiile cu privire la educaţie mai continuă de o manieră regretabilă. Astfel, citind prin unele surse că, chipurile: „… atunci când eşti cel mai sărac stat nu poţi să-ţi permiţi să întreţii şcoli luxoase”, mă întreb – cine oare în ţara noastră pretinde la „şcoli luxoase”? Nici eu, nici alţii din cercurile mele de cunoscuţi, nu am auzit pe nimeni, mai cu seamă din categoria populaţiei satelor în care se intenţionează a închide şcolile, ca să fie „răsfăţaţi”, cu „capricii” de a li se asigura lux pentru procesul educaţional al copiilor lor. Şi dacă aşa ceva nu se întâmplă, înseşi utilizarea sintagmei „şcoli luxoase” este foarte speculativă.

Nu mai puţin „interesante” şi „competente” pare a fi şi opinia că chipurile ar exista o încercare de a bloca reforma în educaţie prin denaturarea sensului real al acesteia, de parcă populaţia noastră, trebuie să uite cu totul că ar mai putea avea capacităţi de a propune alternative, în  căutarea de bunăstare şi viaţă cu demnitate, doar din simplu motiv că unii s-au „orgolizat” atâta, încât a rămas prea puţin loc pentru raţiune şi pluralism.

Se pare că accentele logice din politica educaţională se schimonosesc intenţionat, din rea-voinţă, pentru a devia conştiinţa socială de la faptul că cineva trebuie să-şi asume mai multă responsabilitate de viitorul şi copiii acestei ţări, iar această responsabilitate trebuie să fie asumată de cei care se doresc la guvernare. De altfel lucrurile vor continua să se agraveze. Iar dacă aceste declaraţii se fac nici intenţionat, şi nici din rea-voinţă, eventual din lipsă elementară de competenţe, să ne întrebăm tranşant – cui trebuie politici de o atare „calitate”?

Astfel, care ar fi alte două alternative închiderii şcolilor, sau mai bine zis, care ar fi primele două alternative, astfel încât închiderea şcolilor să fie o a treia, şi cea mai „pesimistă”?

Prima, în viziunea mea, este instalarea „pereţilor separatori” în coridoarele şcolilor vizate pentru închidere. Industria de construcţii modernă oferă o serie largă de materiale de construcţii din diferite materiale, uşor operabile, la preţuri accesibile ca şi cost, astfel încât o şcoală proiectată/construită pentru un număr mare de copii, în care au rămas copii puţini sau foarte puţini, să fie instalaţi pereţi separatori, ca să fie posibil de încălzit doar acel segment spaţial al şcolii, care este necesar pentru buna desfăşurare a procesului educaţional, al unui număr de copii şi cadre didactice care mai sunt în localitate, la alegerea administraţiei şcolii şi/sau APL. La fel de uşor pot fi re-schematizate şi re-branşate inclusiv reţelele de încălzire centralizată ale şcolilor care dispun de acestea, în virtutea faptului că ţevile de metal greu de mânuit pe timpuri, acuma nu mai sunt o problemă, având pe piaţă o sumedenie de ţevi/materiale de polipropilenă, etc., mult mai uşor operabile, inclusiv din cele rezistente la temperaturi înalte.

Idea ar putea să pară cuiva „prea neobişnuită”, „ne-standardizată”, şi nu e greu să ne dăm seama cui. Idea ar putea să pară cuiva „prea neobişnuită” şi din partea unor categorii de cetăţeni, uşor influenţabili, pentru care ar putea să apară întrebarea – ce facem cu restul clădirii?

E şi aceasta o întrebare, dar noi (ca şi toate ţările lumii, inclusiv cele bogate), suntem în situaţie de a lua decizii în permanenţă sub influenţa circumstanţelor specifice nouă. Trebuie să ne gândim în permanenţă ce contează mai mult: (i) sănătatea şi confortul copiilor sau pereţii clădirii „rămase” dincolo de spaţiul separat şi temporar ne-inutilizat?; (ii) confortul copiilor de a învăţa în comunitate/proximitate imediată, sau de a avea un autobuz nou care să mai vină prin sat?; (iii) scopul de a eficientiza procesul educaţional şi a ieşi din criză, sau de a proceda de o manieră „obişnuită”, fără a ne asuma mai multe responsabilităţi şi fără a manifesta mai multă creativitate, chiar şi în condiţii de dificultate şi penurie?; (iv) ne axăm mai mult pe căutarea soluţiilor mai creative şi mai benefice de viitor, sau continuăm „tactica auto-compătimirii”? Ar fi bine să conştientizăm, apropos, că conform spuselor unui mare formator, Les Brown: „Auto-compătimirea este cel mai mare duşman al nostru, şi dacă cedăm în faţa ei, nici o dată nu vom putea face nimic înţelept în lumea aceasta”.

A 2-a alternativă poate fi „şcolarizarea de vară”. Problemele majore de care se confruntă R.M. ca ţară sunt de natură economică, care sunt numite diferit: (i) criză economică, (ii) criză politică, sau prin alte clişee „la modă” pe la noi, dar mai puţini se încumetă să recunoască tranşant, că în R.M. există criză de capacităţi, inclusiv capacităţi de asumare a responsabilităţii faţă de copiii şi de viitorul nostru ca ţară.

Am ferma convingere că dacă această alternativă ar fi aplicată, ar da economii imense de resurse energetice, actualmente folosite pentru încălzirea şcolilor, şi financiare, iar copiii, în cea mai mare parte ar creşte mai sănătoşi, având în vedere că nu şi-ar ruina sănătatea în sălile de şcoală reci în timp de iarnă. Multor copii le-ar plăcea ca vacanţa mare să fie în lunile decembrie-februarie, iar vara să meargă la şcoală, cu o mică vacanţă de o săptămână, pentru a merge eventual la mare, etc. Ar fi o opţiune temporară, până se va relua o tendinţă temeinică de consolidare a capacităţilor umane şi de creştere economică.

Paradoxal, această propunere a fost acceptată bine de către doi consultanţi internaţionali din Germania şi Polonia, cu care am conlucrat într-un proiect de eficientizare a fluxurilor financiare în sistemul educaţional încă prin anii 2003-2004, şi a fost introdusă în raportul de consultanţă, dar nimeni din autorităţile de atunci nu a luat-o în seamă serios. Să fie oare aceasta din „dragoste de popor”, sau deoarece cuiva îi convine creşterea continuă a datoriilor externele ale R.M., faţă de creditori, furnizori, de resurse energetice etc.? De ce o idee de acest gen a fost acceptată uşor de către cetăţeni străini, cu viziuni deschise, şi nici de cum nu se „lipeşte” de conştiinţa noastră socială şi a factorilor de decizie?

Această categorie de copii, din satele care ar absolvi şcoala medie de cultură generală toamna târziu, dacă ar merge la facultate cu o jumate de an mai târziu, nu ar fi o problemă mai gravă, decât riscurile imense de sănătate, cu eventuale complicaţii cronice, de care se confruntă frecventând şcoala pe timp de iarnă, în spaţii efectiv ne-încălzite, sau eventual deplasându-se mulţi ani la rând cu autobuzul la distanţe de 15-20 de km. la o altă şcoală. Sănătatea contează mult mai mult.

O altă întrebare care poate apărea este legată de calitatea profesorilor din şcolile vizate închiderii, adică a celei categorii de profesori care predau obiecte pentru care încă nu au calificări. La această întrebare statul R.M., reprezentat de Ministerul Educaţiei, trebuie să-şi asume rolul de a investi bani pentru avansarea şi extinderea calificărilor lor. Iar aceşti bani vor fi obţinuţi din economiile considerabile de pe urma alegerii eventuale a uneia din primele două alternativele descrise, care pot fi folosite la intensificarea perfecţionării mai aprofundate a acestei categorii de cadre didactice, şi care ar putea pune accente mult mai mari, decât anterior, pe extinderea motivaţiei şi cultivării curiozităţii copiilor, în procesul educaţional, şi mai puţin a pretinde că aceasta nu este o soluţie.

În R.M. oamenii pot şi trebuie să fie mult mai valorizaţi, în contextul politicilor sociale şi economice din ţară, inclusiv cei din satele vizate închiderii şcolilor. Zic aceste vorbe deoarece atunci când oamenilor li se indică pur şi simplu ceva, în cazul nostru de a le închide şcolile, din cauze deja cunoscute, este evident că valoarea şi rolul acestor oameni în luarea deciziilor legate de viitorul comunităţilor lor, şi a copiilor lor, este redus la zero. Or, reducerea la zero a rolului oamenilor în luarea deciziilor legate de viaţa lor cotidiană, este evident o manifestare de subminare a sensului vieţii lor şi a valorii acestor oameni; prin natura sa – astfel de manifestare şi atitudine faţă de aceşti oameni, implică disperare.

La fel, în această luare de atitudine, nu vreau să reduc din valoarea rolului şi recunoştinţei faţă de instituţiile financiare internaţionale, care ştiu că susţin R.M. şi sunt interesate de găsirea unor soluţii optimale de depăşire a crizei. Contează foarte mult, şi rog, ca aceste luări de atitudine, să nu fie percepute ca nişte manifestări contra bunelor intenţii ale Domniilor lor.

Nimic nu poate fi mai grav ca atunci, când unui om i se va spune, chiar şi indirect, aşa cum se procedează în cazul închiderii şcolilor, că în esenţă, este lipsit de dreptul de a alege, deoarece ar fi incapabil de a fi parte a deciziei legate de viaţa lui. De ce aşa ceva ar putea fi tolerată atunci când se reduce la zero valoarea umană a unor comunităţi şi sate întregi, cu privire la eventuală închidere a şcolilor? Putem oare vorbi de o solidaritate comunitară, care s-ar manifesta ca şi un factor de „dezamorsare” a emoţiilor negative, acumulate în cazul când li se spune „subtil” şi „amiabil” că nu au decât să accepte constrângerile din centru?

În nevoia stringentă a R.M. de a ieşi din criza economică, contează mai mulţi factori: (i) capacităţile umane/educaţia, calificările, (ii) calitatea acestora, (iii) guvernare cu integritate, şi (iv) ca oamenii să fie recunoscuţi în egală măsură ca factori de producere ai bunurilor economice şi beneficiari nr. 1 ale repartiţiei echitabile a bunurilor produse, dar nu mai puţin contează şi (v) starea de spirit a oamenilor. Nimic nu poate fi mai mobilizator decât atunci când oamenii sunt ajutaţi şi încurajaţi să meargă printr-un proces, în care să-şi păstreze şi dezvolte continuu senzaţia că ei sunt valoroşi.

Abordarea actuală, cu o singură alternativă – de închidere a şcolilor – este şi decepţionantă, şi amăgitoare şi depresivă, şi nu va conduce la nimic bun, decât doar dacă oamenii o vor accepta benevol, după mai multă chibzuinţă asupra acesteia, în comparaţie cu primele două descrise în acest articol. Trebuie să chibzuim mai mult asupra viitorului, pentru că avem de trăit acolo.

În gândirea cuiva din factorii de decizie, ar putea „licări” idea că prin eventuală închidere a şcolilor, în R.M. s-ar produce mai repede urbanizarea. Şi, ar avea dreptate, într-un fel. Numai că e bine să nu uităm, că astfel de trişări şi trucări constituie un proces ne-firesc, implică multă disperare, probleme de adaptare, care poate ţine oamenii în sărăcie în orăşele sau centre raionale inclusiv, care dealtfel, în cazul unor politici de bună calitate, ar putea conduce la realizarea de către aceiaşi oameni, a unui un trai mult mai avut şi mai fericit în satele natale. Starea de spirit a populaţiei contează mult.

Fără multe calcule este lesne de înţeles că dacă din banii care au fost cheltuiţi pentru procurarea autobuzelor şcolare, erau cumpărate câte un computer portativ la preţ de circa 100-150$ fiecărui elev şi profesor, din şcolile „vizate” închiderii, dotate şi cu programe şcolare computaţionale, randamentul unei astfel de investiţii ar fi fost foarte mare, chiar dacă unii profesori sunt nevoiţi să predea lecţii în paralel, la copii a câte 2 clase diferite la un loc. Desigur ar fi fost un pas constructiv spre eradicarea dezechilibrului imens de venituri în societate, şi spre creşterea şanselor de ieşire din criză economică chiar într-un viitor rezonabil. Însă, consecinţele închiderii şcolilor şi procurării autobuzelor şcolare, pentru acest scop, nu au decât efecte destructive şi sortirea societăţii moldovene la rămânerea în urmă pe termen lung.

Posted in economie, educaţie, Moldova, social | Tagged , , | Leave a comment