Rolul profesorilor în economia naţională

Tradițional în cultura noastră, față de profesori se lansează adresări publice atunci când, fiind aduși la  culmea răbdării și umilinței, mai declară câte o grevă care de regulă este „neutralizată” fie cu amenințări de concediere sau promisiuni ieftine de a majora salariile cu picătura – câte 10, 15 sau 20% la salariu.

Subsemnatul, vreau să fac o excepție de la această obișnuință în R.M., și să contribui la extinderea unei convingeri că rolul profesorilor în economia națională contează mult mai mult, comparativ cu orice alți factori de decizie, șefi sau manageri de întreprinderi, inclusiv cele de stat, care ridică salarii de peste 50 sau chiar 100 mii lei lunar. Care sunt temeiurile acestei atitudini?

Ştiința contemporană a demonstrat că: “Peste 80% din valoarea piețelor mondiale se atribuie valorii intangibile”.

Cu alte cuvinte, tot ceea ce există în lume ca bunuri economice, în formă de mărfuri de larg consum, alte valori economice în stare fizică sau servicii, care reflectă calitatea vieții unei societăți, depinde în proporție de peste 80% de calitatea gândirii unei majorități covârșitoare a  societății. Acest fapt nu înseamnă că depinde doar de calitatea gândirii unor „lideri” de opinii, sau a autorilor unor idei/inovatori de produse sau lucrări luate aparte, dar și de calitatea gândirii unei majorități societale care constituie mediul social favorabil apariției și implementării ideilor și inovațiilor. Toate luate la un loc depind direct de calitatea procesului educațional în care s-au format aceste paradigme de gândire, și de relevanța bazei cognitive a societății.

Aceste subtilități ale procesului educațional sunt abordate științific de economia educației, faţă de care majoritatea factorilor de decizie la nivel de sistem educațional al R.M. continuă să manifeste o atitudine cel puțin „stranie”, deși auzim deseori că se doresc reforme. Auzim deseori că se dorește educație de calitate… etc., dar mai sunt și niște paranteze… – educația poate fi de calitate bună şi invers.

Din mai multe întâlniri și discuții cu mulți profesori, și chiar colective pedagogice, am sesizat că sunt mulți pedagogi din multe colective, care manifestă mai mare deschidere față de această știință decât conducerea de vârf a sistemului educaţional al Moldovei. De ce oare? Cred că nu e greu să ne dăm seama. Semnalmente, chiar și guvernarea actuală încă nu dorește ca în R.M. profesorii să înceapă a-și revendica drepturile după justa lor valoare socială şi economică, sau să pretindă la statut esențial valorizat în economia națională și societate, așa cum îi consideră știința economică contemporană. Iar prin menţinerea profesorilor în statut social devalorizat, de fapt, indirect, se manifestă competiţie ne-loială faţă de o majoritate covârşitoare a populaţiei, pentru că este menţinută în dezavantaj comparativ… grav.

Înțeleg că în R.M. reticența față de economia educației [*] ar putea fi cauzată și de o problemă specifică culturii noastre – calitatea predării științelor economice.

*Economia educației este știința care se ocupă de cercetarea și justificarea relevanței aplicării metodelor economice în analiza productivității procesului educațional, a valorizării economice a educației, precum și a profitabilității financiare a investițiilor în educație la nivel macroeconomic.

Pe parcursul anilor s-a creat efectiv o „cvasi-dogmă”, că economia nu ar fi posibilă de studiat fără matematică superioară, și care a distorsionat esențial scopurile educației economice[**].

[**] Educația economică constituie un segment al sistemului educațional național, care se ocupă de elaborarea și aplicarea curriculelor și metodelor de predare a științelor economice în scopul formării: (i) specialiștilor de profil economic și (ii) culturii economice în alte domenii de calificări, și la nivel societal.

Cu tot respectul sincer față de matematicienii din R.M., dar nu pot fi de acord cu gândul că matematica este „unica știință deductivă”, iar alte științe sunt „doar” narative, aşa cum se vehiculează. Pentru mulți din cei care au absolvit facultăți, se pare că le-a rămas în memorie faptul, că la cursul de economie politică, sau teorie economică, li s-a „impus” atâta matematică superioară, încât mai tare le-a provocat „disperare”, decât interes sau eventuală motivație de a mai manifesta și curiozitate față de ştiinţele economice.

În lume, însă, sunt și alte viziuni cu privire la științele economice. Sean Malone, de la Fundația Americană pentru Educație Economică susține că: “Știința economică este studierea acțiunilor și interacțiunilor umane într-o lume cu resurse limitate dar dorințe ne-limitate. Ea ne vorbește multe despre rolul critic al motivației în formarea comportamentului uman, [și] acest subiect nu poate fi redus doar la grafice lipsite de viață și ecuații năucitoare, de care sunt preocupați birocrații și planificatorii de nivel central”. Tot acolo d-lui mai susține că: “Doar o înțelegere bună a științelor economice va oferi americanilor cunoștințe și înțelegere pentru a se apăra contra politicilor care sună bine la auz, dar care sunt catastrofale dacă se aplică în practică”. A se observa că aceste rânduri sunt vorbite cu privire la o societate unde nivelul de trai și calitatea vieții deja sunt mult mai înalte decât în R.M.

Cred că anume aceste subtilități ale gândirii, diferite de cea obișnuită în cultura noastră, nu pare să fie comodă clasei guvernante de la Chișinău, ca nu cumva oamenii să înțeleagă prea mult, încât să se poată apăra contra politicilor care sună bine la auz, dar care sunt catastrofale în practică…

Să ne uităm aici (apăsaţi aici), cât de multe și cât de repede se schimbă lucrurile în lumea contemporană. Iată doar câteva exemple: (i) pentru studenții care încep studiile la un program de 4 ani, jumate din informația însușită în primul an de studii – va fi învechită către anul 3 de studii; (ii) Noi acuma pregătim studenți pentru calificări care încă nu există, să folosească tehnologii care încă nu au fost inventate, și să rezolve probleme pe care nu le știm care vor fi; (iii) cele mai solicitate 10 calificări în 2010 nu existau în 2004. Al treilea exemplu vorbește că, deși dinamica lumii contemporane este efectiv uluitor de rapidă, în sensul apariției și dispariției cererii de anumite calificări, cu siguranță nu va dispărea nici o dată nevoia de profesori… 

Pe de altă parte, despre R.M. cunoaștem următoarele: „Încă în perioada 1946–1960 investițiile pe cap de locuitor în ex-RSSM constituiau doar 33% față de volumul investițiilor în Federația Rusă, iar investițiile industriale constituiau doar 24%; 13% din produsul național era transferat altor părți ale ex-URSS; venitul pe cap de locuitor în anul 1970 era doar de 81% față de media din URSS; cheltuielile bugetare pentru educație, ocrotirea sănătății și alte beneficii sociale erau cu mult mai joase decât media pe URSS” [i].

Cu alte cuvinte, în R.M. atitudinea guvernării față de educație nu pare să se fi schimbat esenţial, comparativ cu perioada sovietică, cel puțin din considerentele că nu s-a schimbat atitudinea față de importanța motivației profesorilor ca factor primordial al creșterii economice. Se aud mesaje că se va face totul pentru a menține profesorii buni în sistem, dar nu se vorbește după ce criterii vor fi identificați și definiți profesorii buni. Dacă „profesor bun” va înseamnă acel care susține evaluarea opresivă aplicată în R.M., așa cum se practică acum, dezvoltare economică nu vom vedea.   

Ţările industrializate, cel puțin de după al II-lea Război Mondial, pun accentul major pe înțelegere ca precondiție a învățării; e mult mai bine să înțelegi profund volume „tolerabile” de informații și materii curriculare, legate de domeniul în care persoana dorește să obțină calificare, decât să „înveți” volume exagerat de mari, sub presiunea politicii educaționale de stat autoritare, așa cum e la noi.

Economia educației este știința care, printre altele, vine să ajute științific profesorii de a se emancipa profesional și economic, prin avansarea calității vieții lor pentru binele comun, prin valorizarea primordială a rolului lor în economia națională, în societate, și pentru perspective reale de dezvoltare spre o civilizație economică. Economia educației, predată mai mult în stilul viziunii sugerate de Fundația Americană pentru Educație Economică, bazată  pe înțelegere aprofundată și prin dezbateri asupra conceptelor economice, poate duce la dezvoltarea unui set de cunoștințe și abilități care reduc foarte mult vulnerabilitatea față de manipulările destructive faţă de profesori, din partea multor cercuri guvernamentale, în primul rând ca factor chintesențial de formare a premiselor solide de creștere economică și durabilă a țării. Această consecutivitate și logică pur și simplu nu are alternative.

A admite faptul că educația nu este dependentă de economie dar invers, va schimba radical starea de lucruri din R.M., chiar în timp relativ scurt, doar dacă profesorii vor: (i) înțelege, (ii) conștientiza și (iii) înainta revendicări față de guvernare, cu privire la rolul lor în economia națională. Istoria a demonstrat că în R.M., față de profesori nu a manifestat real interes nici o guvernare, decât doar să-i mențină în rol de manipulare a maselor. Nu este posibilă o dezvoltare fără economie, și dezvoltarea economică nu este posibilă fără motivarea și schimbarea de atitudine față de profesori. Dacă vom aștepta o eventuală creștere economică înainte de a oferi salarii mai mari profesorilor, vom rămâne pentru totdeauna la “urma” civilizațiilor economice. Prin urmare, guvernul trebuie să admită prioritatea de a da profesorilor salarii decente, ca o precondiție a intenției de creștere economică și ridicare a nivelului de trai în general, dacă așa ceva se dorește cu adevărat.

Dezvăluirile că șansele de dezvoltare economică a unei țări depinde în proporție de peste 80% de calitatea gândirii oamenilor și societăților în ansamblu, ne sugerează să medităm cel puțin asupra câtorva întrebări esențiale, la care cu siguranță, răspunsuri cu profundă dedicație și pasiune, vom dori să găsim în primul rând noi, cetățenii R.M., indiferent de faptul dacă suntem în patrie sau în afara hotarelor ei: (i) Care ne sunt perspectivele noastre ca popor? (ii) Vom putea noi deveni cândva un popor civilizat economic? (iii) Vom putea noi deveni cândva o țară dezvoltată economic, cu un trai mai bun, fără un capital cultural? [***] 

***Capitalul cultural definește activele, care în anumite condiții, pot fi convertite, în capital economic, și poate fi instituționalizat sub formă de calificări educaționale [ii].

Definiția de mai sus dă lesne de înțeles, că și cultura tot nu poate apărea de la sine, și că, în filozofia sistemului științific occidental – cultura poate fi instituționalizată sub formă de calificări educaționale – adică tot cu rolul inevitabil al profesorilor.

Dar revenind la întrebările de mai sus, și mai plauzibil e să ne întrebăm – există un factor de formare a societății moldovene care să facă față provocărilor contemporaneității și viitorului?

Pe fundalul mai multor deficiențe grave din trecut, Republica Moldova a „reușit” să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Această reușită chestionabilă, pare să fie mai mult o implicație a doi factori cel puțin: (i) erorile grave comise de politica externă a Federației Ruse, inclusiv față de R.M., și generozitatea imensă care o manifestă UE, SUA și alte țări industrializate față de Republica Moldova, în această perioadă de grea încercare pentru cetățenii noștri. Cu toate acestea, R.M nu este „scutită” de nevoia de a dezvolta puterea economică de negociere, care este de neconceput fără o dezvoltare economică durabilă.   

Această perioadă favorabilă, poate fi iluzorie chiar în viitorul apropiat, dacă R.M. nu va reuși să efectueze reforme civilizate în domeniul educației. Astăzi R.M., ca și mulți ani anterior, are nevoie de a înțelege profund și conștientiza marele deziderat al lui Mihai Eminescu – „Condiția civilizației statului este civilizația economică”, iar civilizația economică nu poate realizată la voia întâmplării; nu e posibil să înțelegem realitățile lumii contemporane trăind în iluziile care țările avansate economic deja le-au depășit cu circa 70 de ani îm urmă.

Sistemul educațional din republică necesită stringent să fie centrat primordial pe dezvoltarea: (i) abilităților de căutare, sistematizare și utilizare ale informațiilor utile în scop de avansare economică, individuală și societală, (ii) abilităților de analiză, (iii) de înțelegere a materiilor studiate și (iii) de a trage concluzii pentru îmbunătățirea luării deciziilor, or, acestea nu pot fi formate prin impunerea elevilor și studenților de a memoriza volume mari de materii, sau de a învăța pe de rost, introduse în curricule fără justificarea științifică a relevanței acestora, pentru mediul cultural local. Educația trebuie să fie organizată astfel încât să declanșeze memoria involuntară, pe bază de stil deductiv de predare. Dacă acest lucru nu se reușește – trebuie de insistat până se va reuși, prin: (i) avansarea motivației economice și calificărilor profesorilor, (ii) revizuirii materiilor incluse în curricule, și nici cum nu pot fi tolerate „dojenile” sau stigmatizarea copiilor pentru curajul de a adresa întrebări și exprima opinii, chiar dacă nu sunt pe placul profesorului la primă vedere.

Copiii și elevii din R.M. trebuie să aibă dreptul de a fi sceptici față de utilitatea multor conținuturi educaționale care li se oferă, iar scepticismul trebuie perceput ca o trăsătură esențială a gândirii critice. Dacă prin evaluare opresivă, aplicată la noi, se combate agresiv scepticismul, și respectiv se subminează baza formării gândirii critice, o astfel de evaluare pare să fie contrară scopurilor și așteptărilor majore care ar trebui să le aibă un sistem educațional productiv. Scepticismul copiilor – dacă nu poate fi abordat profesionist – cel puțin nu trebuie să constituie temei pentru a-l aborda preconceput, sau în manieră diletantă.

Nu este constructiv a declanșa campanii media de stigmatizare a copiilor moldoveni doar din simplu motiv că nu reușesc să vorbească la fel de frumos și cursiv ca și profesorii lor, până la această vârstă, or, un argument al anumitor „deficiențe” de vorbire și logică pot fi cauzate de multe conținuți nerelevante care provoacă stări emotive profunde la copii și tineri, impuse arbitrar, dar nu cultivă gândire critică, fiind lipsite de baza unor cercetări științifice relevante situației.

Elevii percep sistemul educațional ca fiind unul „corupt”, fiind de fapt o implicație a „propagandizării” și isterizării acestei teme în ultimii ani, dar ei nu au cum să dispună de capacități suficiente pentru a înțelege „corupția” ca fiind posibil de eradicat prin a face curriculele educaționale mult mai motivaționale și mai relevante anume acestei perioade istorice ale țării – de a ajuta tinerii: (i) să se priceapă mult mai ușor în viața economică și (ii) să crească IQ-ului acestora, care ar face inutilă recurgerea la maniere autoritare de „management” în educație. Aceste deziderate trebuie să fie asumate de guvernare, dar dacă nu – clasa profesorală din R.M. trebuie să-și ia destinul în mâini și să înainteze cerințe anume față de guvernare, pentru binele comun, din care treptat dar sigur, va avea de câștigat societatea în ansamblu.

Înțeleg că pentru majoritatea covârșitoare a profesorilor din R.M. a fi spirituali este o valoare primordială. Dar ajungându-se la nivelul în care se formează o „filozofie” a educației, în care se caută diferență între „spiritualitate” și „duhovnicie”, este deja distructiv și pentru profesori și pentru societate în ansamblu. R.M. nu va reuşi să “impresioneze” pe nimeni în lumea contemporană, printr-o viziune în care spiritualitatea  este adusă la nivel de elogiere a sărăciei…

Dacă profesorii ar fi remunerați mult mai bine și ar avea un trai mai bogat, societatea va avea doar de câștigat din intensificarea creșterii: (i) capacităților sociale de a produce idei; (ii) capacităților sociale de analiză și aplicare a ideilor, (iii) creșterii circuitului de idei și incidența lor, care inevitabil se transformă în creștere a bunăstării economice.

Prin indiferența față de remunerarea profesorilor, anume din bugetul public, de fapt echivalează cu complicitatea la formarea unei culturi distorsionate, izvorâtă undeva în cercurele guvernamentale, că tot ceea ce-i legat de educație poate fi ieftin; o complicitate la aprofundarea inechității sociale care este un alt factor demoralizator esențial. Este absolut ignorant și jenant, să auzi de la un funcționar de rang înalt, din domeniul educației, care întreabă impertinent – ce are liceul cu economia?(!)

SUA este o naţiune bogată inclusiv datorită faptului că în sistemul educațional, la nivel de liceu, lucrează profesori bărbați în proporție de aproximativ 50%, care din salariile de profesori pot creşte și asigura bine o familie, se simt oameni cu statut social în patria lor. Această stare de lucruri nu este „o implicație a dezvoltării economice”, ci „un efect, un rezultat al motivației economice a profesorilor” care a condus la dezvoltarea economică în ansamblu. Câte procente de bărbați lucrează astăzi în sistemul educațional, la nivel de școală medie în sistemul educațional al R.M., ne cunoaştem cu toţii.

Noi putem să admitem sau să nu o admitem rolul esențial al profesorului în economia națională. Important e să conștientizăm că implicațiile vor fi foarte diferite, în dependență de deciziile care le luăm azi. De aceea, Multstimați Profesori din orice localitate a R.M., rog să luați aminte că prin atitudinea Dvs. față de calitatea vieții proprii, formați șanse sau subminați șansele R.M. de a deveni stat civilizat economic, doar din simplu motiv că bunăstarea Dvs. economică este fie motivațională pentru societate, de a înțelege rostul educației, sau – de-motivațională, deoarece, evident, sărăcia profesorului nu are cum să fie motivantă pentru comunitate să învețe. Prin atitudinea Dvs. față de calitatea vieții proprii, fie că formăm sau nu șanse de a ne ajusta la dezechilibrele economice internaționale ca societate și ca țară, pe care indiscutabil ne-o dorim frumoasă.

Probleme, din câte observăm, sunt mult mai multe decât ne-am dori. Dar din orice moment avem două opțiuni – de a face ceva sau de a nu face. Nimeni din partenerii de dezvoltare nu ne va „dojeni” dacă nu se va reuși, chiar dacă ei manifestă multă generozitate și ajută mult în această perioadă critică.

Dar, înțelegerea și cunoașterea fără acţiuni tot nu poate fi benefică. Trebuie să avem capacitatea de a înțelege că responsabili de viitorul țării, prin cunoașterea unei științe care justifică rolul importanței profesorilor în economia națională, prin motivarea economică a profesorilor, este clasa politică care declară vehement că vor binele țării pentru viitor. Este nevoie să înțelegem că pentru a aplica procesul educațional pe baza economiei educației, necesită schimbări esenţiale de accente logice, dar nici cum nu schimbări „extreme”, „radicale” sau „revoluționare”, așa cum se aud vorbe de la unii, care preferă să se pronunţe înainte de a înţelege, sau pur şi simplu preferă să fie profitori de pe urma situației complicate în care se află economia și societatea în ansamblu.       

Referinţe:

[i] Dima, N. Moldova and the Transdnestr Republic/Moldova și Republica Transnistreană, Washington DC, p. 66.
[ii] Bourdieu, P. “The Forms of Capital”/”Formele de capital”. În A. Halsey, H. Lauder, P. Brown și A. Stuart Wells (Editori.), „Education, Culture, Economy, Society”/Educație, cultură, economie, societate. Oxford University Press.

Advertisements
This entry was posted in economie, educaţie, Moldova, social and tagged , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s