De unde apar iluziile

Istoria omenirii cunoaşte mai multe situaţii când anumite manifestări obsesive au implicat dezechilibre economice imense şi suferinţe ale unor societăţi în ansamblu, de pe urma erorilor grave, comise în baza înţelepciunii convenţionale.

Cel mai elocvent caz din istorie, în acest sens, este „Mania lalelelor” în care se spune după cum urmează – s-a început istoria de la un simplu fapt că, după sosirea unui lot de bulbi de lalele din Constantinopol în Europa de Vest, în a. 1562, ca din senin aprecierea acestei flori a devenit foarte mare, astfel încât cultivării şi posesiei acesteia i s-a atribuit mare prestigiu. “Goana de a investi a copleşit toată Olanda. Nici o persoană care se considera câtuşi de puţin receptiv mintal nu se considera că ar fi putut rămâne în urma acelei tendinţe”, scria Galbraith în cartea: „Scurtă istorie a euforiei financiare”.

Tot acolo autorul mai scrie: “Cu puţin înainte de anul 1636, un bulb care anterior nu părea să fi avut nici o valoare, putea fi schimbat pe o trăsură nouă, doi cai de culoare sură şi un set de hamuri”, şi că „…toţi credeau pasiunea de lalele interminabilă, şi că cei bogaţi din toate părţile lumii vor trimite bani în Olanda, şi vor plăti orice preţ li se va cere pentru acestea… Oamenii din toate clasele sociale vor converti proprietăţile în bani numerar şi vor investi în flori”. Un bulb de lalelele pe atunci se vindea contra unei sume incredibile, estimate în valoare actuală de la $25,000 la $50,000.

Galbraith scria: “Sfârşitul a venit în a. 1637…cei înţelepţi şi cei nervoşi au început a se detaşa, nimeni nu ştie din care motive; alţii au observat pe cei care se retrase; goana de a vinde a devenit o panică; preţurile au scăzut brusc ca şi o cădere în prăpastie”.

Cu privire la atare situaţii filozoful notoriu Friedrich Von Schiller scria: „Oricine la nivel individual este tolerabil de receptiv şi raţional dar, devenind parte a unei gloate, subit se transformă în „cap de lemn”.

Cauzele acelei situaţii pot fi câteva, dar cea mai mare a fost lipsa pe atunci a educaţiei economice. Este un caz care se studiază extensiv în programele educaţionale din occident, şi din păcate mai puţin, sau chiar deloc pe la noi.

Pornind de la această concluzie, ar fi plauzibilă întrebarea – de ce acuma mai avem crize economice? De ce după atâtea sute de ani de apariţie şi dezvoltare a diverselor şcoli de gândire economică mai sunt crize economice?

Să pornim de la un fapt arhicunoscut – crizele economice nu afectează pe toţi în egală măsură. Plus la aceasta, foarte probabil deoarece de atunci până acuma numărul populaţiei la nivel global a crescut foarte mult, şi dezvoltarea abilităţilor sociale de a face legătură/corelaţie dintre: (i) teorii, (ii) legislaţie şi (iii) realitate/practici necesită a fi permanent actualizată; acestea însă mai lasă de dorit. Crize economice mai există deoarece în occident se studiază ştiinţele educaţiei ca premiză majoră a ajustării la dezechilibrele economice, iar la noi mai sunt voci care zic, chiar în aule universitare, că nu ar exista teoria dezechilibrelor.

Deşi multora li se pare că datorită persistenţei dezechilibrelor economice, istoria se repetă, este totuşi o iluzie deoarece schimbarea setului de factori care conduce la apariţia unor probleme analogice celor de acum sute de ani, schimbă şi explicaţia acestora, dar nu poate fi percepută ca şi o „repetare”, ci mai degrabă ca o altă fază a evoluţiei care necesită altă abordare.

Necesitatea unor alte abordări este cauza majoră a necesităţii interminabile de a face ajustări în curriculele educaţionale. Dacă înţelegem acest fapt, putem oare să credem că educaţia economică ar putea fi de prisos, sau că ar fi inutilă? Nu.

Nu există om în societatea noastră care să nu dorească un trai mai bun. Din păcate, însă, sunt o sumedenie care mai cred că trăim greu deoarece aşa ni-i soarta, că nu este în puterile noastre de a schimba ceva prin ceea ce se consideră factorul major al schimbărilor de calitate în toată lumea – o educaţie relevantă necesităţii de a creşte economic ca stat.

Îmi asum riscul de a mă implica în această discuţie pornind de la convingerea că lumea este plină de controverse şi chiar conflicte, iar eu consider că la noi cel mai latent şi mai grav conflict este cel din domeniul educaţiei, iar societatea continuă să fie indusă în eroare prin diferite vicleşuguri că problema ar fi undeva în altă parte, că vinovaţi de sărăcia de la noi sunt doar alţii… Discuţiile asupra acestui subiect este efectiv „răpit” de extremişti, care mai consideră fie că (i) noi avem un sistem educaţional „ideal” şi problemă ar fi în „lenevia” copiilor şi tinerilor de a învăţa, că trebuie să fim mai insistenţi ca ei să înveţe ce li se recomandă de către autorităţile sistemului, (ii) fie de extremiştii religioşi care consideră că totul este determinat de puterea supranaturală, iar noi trebuie doar să manifestăm şi mai multă umilinţă pentru a ni se ierta păcatele, şi doar astfel am putea trăi mai bine.

Puţini însă se încumetă să vorbească că cea mai mare problemă este că clasa politică, prin diferite acţiuni neprofesioniste sau inacţiuni, tolerează sau conduc la desemnarea altor ne-profesionişti la conducerea sistemului educaţional, iar aceasta este o implicaţie a indiferenţei unei mari majorităţi faţă de ce se întâmplă în educaţie.

Încă prin anul 2003, fiind specialist în educaţie, în Proiectul de Monitorizare a Sărăciei din R.M., am lansat idea că curriculele educaţionale din R.M. necesită simplificare esenţială pentru a fi mai accesibile pentru majoritatea covârşitoare a tinerilor de la noi, că în R.M. este necesară, ca şi în ţările avansate economic, să fie calculată şi rata anuală a profitului din investiţiile în educaţie, care ne arată cel mai prompt şi mai bine dacă sistemul de educaţie este benefic şi în sens economic pentru societate în ansamblu, dacă curriculele şi metodele aplicate sunt relevante în vederea realizării unei potenţiale intensificări a creşterii economice.

În scut timp după aia, pe la Ministerul de ramură a fost „forjat” un termen extrem de tehnocrat – „decongestionarea” curriculelor, care chipurile a tot fost aplicat mulţi ani după aia.

Recent, după mai multe discuţii pe teme educaţionale cu diferiţi actori din R.M. – am dat şi peste un test de la BAC foarte recent (2013), care m-a făcut să-mi treacă fiorii de sarcinile care au fost date elevilor să scrie cu privire la poezia: „Când noi vom fi antichitate” (!?), dar şi faptul că încă nu ne putem debarasa de balada Mioriţa, care este chiar o povară gravă pentru formarea conştiinţei sociale în cultura românească; aceasta reapare într-o ipostază „nouă”, în versiunea lui N. Labiş care, printre altele, sună aşa:

Ochilor tăi tulburi pentru veci li-i dat,

Legănat pe triluri, palid, să îl vadă ,

Paşilor să-l cate pentru veci li-i dat

În pădurea lungă de baladă…

Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai,

Stau câteodată împietrit şi mut

Să-nţeleg o clipă nenţelesul grai

Plin de jalea unui veac trecut…

     Eu pot înţelege că autorul o fi trecut printr-o mare durere când a scris aceste versuri, poate chiar o durere a mediului social în care s-o fi format, şi exprim toată stima şi toleranţa faţă de cei care admiră astfel de „versuri”, dar citind acele titluri, sarcini şi versuri menţionate mai sus, mi-a trezit un sentiment absolut contrariu senzaţiilor plăcute care le-am avut când îl ascultam pe Ken Robinson cu privire la cultivarea imaginaţiei. Nu pot să nu-mi aduc aminte de profesorul Richard Dawkins, de la Universitatea Oxford, care se exprimă tranşant – mintea umană este extrem de susceptibilă la halucinaţii.

Problema nu este atât de gravă că cineva scrie astfel de versuri, cât în faptul că mai sunt factori de decizie în domeniul educaţiei, care depun semnături ca pentru astfel de conţinuturi să se cheltuie bani grei, care elaborează şi impun astfel de conţinuturi pentru studiere obligatorie la nivel de liceu – că tinerilor şi copiilor li se cere să inventeze tot felul de figuri de stil din „conţinuturi” care cel puțin provoacă anumite disfuncții emoționale, ca să nu zic chiar… fabulaţii. Este incredibil şi regretabil că se mai introduc astfel de conţinuturi în materiile şcolare ca şi obligatorii, că în baza lor se învăţă frumuseţea limbii române… Este foarte greu să cultivi gândire critică, luciditate şi creativitate în societate, dacă elevii şi tinerii sunt induşi să înveţe materii care nu au construcţie logică, bază pentru gândire critică şi dezvoltarea acesteia, şi nici de materie pasibilă de consideraţie pentru analiză literară…

În una din discuţiile recente cu foşti colegi de facultate, am depistat că d-lor încep orice curs de limbă şi literatură română cu înmânarea elevilor a „listei obligatorii” de 25-30 de opere literare care trebuie să fie citite…

Mă întreb şi adresez întrebarea cititorilor – este aceasta unica modalitate de a învăţa elevi să vorbească corect limba română? Este aceasta o manifestare supremă a creativităţii de care trebuie să dea dovadă un profesor de română? Am foarte mari îndoieli.

Profesorii de limbă engleză, dar şi alţi cunoscători de engleză, care au manifestat mai multă curiozitate, au aflat deja că în occident de mai mult timp se învaţă limba engleză pe bază de texte integrate – adică secvenţe de texte din diverse ştiinţe, adaptate la nivele de înţelegere pentru diferite categorii de vârste ale elevilor (din economie, psihologie, sociologie, articole de presă scrise de jurnalişti progresişti contemporani pe teme actuale) – în baza acestora organizându-se elementară analiză hermeneutică şi/sau dezbateri interactive cu elevii, prin care se produc mult mai eficient cel puţin câteva efecte: (i) mai repede se declanşează memoria involuntară, (ii) la elevi se cultivă mult mai eficient motivaţia şi curiozitatea de a se dezvolta în unul din domeniile care li se par mai atractive, în care se pot manifesta mai uşor, (iii) se dezvoltă mult mai bine gândirea critică, (iv) constituie un proces educaţional în care elevii conştientizează mult mai timpuriu şi mai firesc despre importanţa orientării profesionale, (v) este mult mai uşor pentru profesor să identifice trăsăturile înnăscute ale elevilor şi să le ofere consiliere de orientare profesională mult mai sigură cu efecte mai bune pe termen mai îndelungat.

Procesul educaţional productiv economic trebuie să ţină cont, în egală măsură, cel puţin de 5 factori primordiali: (i) cultivarea permanentă a creativităţii profesorului, (ii) conţinuturi curriculare, (iii) relevanţă, (iv) metodele predării, (v) timp.

Dacă în cel puţin unul din aceste 5 dimensiuni se comit erori de gestiune ale sistemului, productivitatea sistemului educaţional naţional va ceda în calitate şi în faţa altor sisteme care sunt gestionate mult mai profesionist, iar aceasta înseamnă rămânere în urmă în sensul creşterii economice şi a nivelului de trai, cu o serie de multe alte consecinţe negative ca efecte derivate, care deja le cunoaştem; inclusiv sărăcia şi creşterea ratei criminalităţii şi altele de acest gen.

Dacă se va face o trecere la predarea limbii române pe bază de texte integrate, populaţia va avea doar de câştigat, va spori ritmul creşterii economice, creşterea capacităţii de cumpărare a populaţiei şi implicit va creşte şi volumul de vânzări a literaturii artistice, care astăzi este impusă elevilor şi studenţilor, iar vânzările continuă să fie nesemnificative din cauza capacităţii de plată reduse a populaţiei.

Va fi un pas esenţial de rupere a cercului vicios care menţine populaţia în sărăcie şi dificultate de a înţelege care sunt cele mai grave cauze ale sărăciei.

Dacă din lecţiile trecutului se va continua să se tragă concluzii greşite, ceea ce a fost evident până acuma – aceasta se datorează în cea mai mare parte indiferenţei faţă de educaţie şi conţinuturilor educaţionale cu care am fost confruntaţi contrar voinţei noastre, dar şi mai mult ca atât – datorită neadmiterii, că cel mai grav conflict latent din societatea noastră este conflictul din sistemul educaţional, cu toate consecinţele negative ca efecte derivate: sărăcie, rămânere în urmă, capacităţi de luare a deciziilor afectate…

Concluzia că cel mai grav conflict latent din societatea noastră este cel din sistemul educaţional, nu este ocazională. Un studiu efectuat de către Institutul de Politici Publice din R.M. în 2008, a depistat că circa 23% din părinţi şi copii dezvăluie că în şcoli se mai aplică des pedeapsa fizică, iar 38% (!?) din aceleaşi categorii de respondenţi consideră că în şcoli se mai aplică des pedeapsa verbală.

Din unele discuţii mai recente cu reprezentanţii unor ONG-uri din domeniu, am aflat că situaţia nu doar că o fi încetat, dar se agravează treptat, şi accesul la efectuarea unor astfel de studii este împovărat tot mai mult.

Nu vreau să cred că aceasta se întâmplă deoarece suntem mai răi decât oamenii din ţările industrializate economic, dar faptul că s-au comis mai multe greşeli esenţiale în sensul politicilor macro-educaţionale, în baza indiferenţei din partea majorităţii faţă de educaţie – ar trebui să admitem – de altfel orgoliul şi vanitatea ne va „tăia craca de sub picioare”.

În goana după figuri de stil, în cultura educaţională de la noi efectiv pare că se trece cu vederea importanţa de a pătrunde în esenţă, de a înţelege că pentru dezvoltare este nevoie de esenţă, de de raţiune, de profunzime şi nu doar elogiere emotivă interminabilă a trecutului, care ne fură timpul pentru a dezvolta abilităţi să confruntăm viitorul cu demnitate; ne reduce şansele de a realiza marea directivă a lui Eminescu – civilizaţia unui stat este civilizaţia economică. Se dă uitării că în lume nu tot ce luceşte este aur, şi nu orice zâmbet în faţă este lipsit de ipocrizie.

Şirul erorilor anterioare şi actuale ne-a adus la situaţia să avem la conducerea Ministerului Educaţiei o persoană care face declaraţii foarte simpliste, şi audienţa o ascultă „profund”, de parcă „aşa trebuie să fie”. De exemplu: „…noi nu putem, nu avem indicatori buni, nu avem sisteme, nu avem mecanisme, ca să măsurăm care este calitatea educaţiei, [şi că] de aceea putem să judecăm doar prin prisma opiniei mediului de afaceri”? (min. 6.23-6.44).

Nu-i adevărat. Faptul că la Ministerul Educaţiei nu se cunoaşte – nu înseamnă că ele nu sunt. Nimeni nu încurcă să fie calculată şi publicată anual Rata de Randament din Investiţiile în Educaţie, ca să o cunoaştem, să o supunem dezbaterilor şi să fie posibil de luat decizii mult mai bine în baza acestuia.

Înţeleg că la noi multe lucruri nu se fac bine, se duce lipsă de multe necesităţi, dar cu toate acestea nu putem face uz de cuvinte de genul: „… nu putem, nu avem indicatori buni, nu avem sisteme, nu avem mecanisme…” cvasi-dogmatic, fără discernământ. Ce este aceasta – (i) deficienţă cognitivă şi de capacităţi profesionale sau (ii) pregătirea opiniei publice pentru o nouă farsă – o nouă risipă de bani publici, că chipurile avem nevoie de a „elabora” indicatori, sisteme şi mecanisme, care în sistemele educaţionale occidentale se folosesc de circa jumătate de secol?

Se pare că în privinţa predării limbii române comitem aceleaşi greşeli ca şi la predarea ştiinţelor economice şi matematicii, datorită căror avem mulţi „ … rezolvitori sofisticaţi de probleme…, cu arbori întregi cu algoritmii rezolvărilor de problemă” (min. 0.42-1.15), şi cu toate acestea – economie disfuncţională. Oare nu este aceasta o altă derivă în dimensiuni iluzorii? Oare nu pare să fie o nouă greşeală suprapusă altor greşeli comise anterior cu privire la calitatea educaţiei?

Când va fi realizat marele scop al reformei, care a început acum circa 20 de ani, şi nu se vede efectiv nimic din ceea ce ar contribui la avansarea stării de spirit naţional şi sentimentului economic că aici se merită de trăit? Cine alţii să facă acest lucru pentru generaţiile care vin, dacă nu o facem noi? Cât timp tinerii din spaţiul românesc vor mai râvni cu ardoare să plece?

Este mai mult decât necesar de a face o trecere de la învăţarea limbii române în baza genului de „opere literare” menţionate mai sus, la cărţi de genul „Omul produce scopuri” (de Ion Ustian) şi alţii din categoria Domniei sale. E timpul să depăşim înţelegerea îngustă a lui Eminescu pentru binele nostru comun, pentru binele dăinuirii culturii româneşti cu demnitate şi nu doar prin simplă existenţă.

Mai înţeleg că dezvoltarea vorbirii limbii române nu poate avea un alt etalon decât cel al limbii vorbite în România, dar dacă nu vom avea deschidere pentru a înţelege analogia dintre mania lalelelor şi riscul apariţiei diferitor iluzii prin materii educaţionale nerelevante, dacă vom dedica timp exagerat de mult pentru a învăţa cum să vorbim limba română (prin tot felul de figuri de stil), în detrimentul timpului dedicat învăţării ce să vorbim, riscăm prea mult să compromitem şi în continuare şansele de dezvoltare economică, viitorul; riscăm să ajungem la o situaţie în care nu va avea cine să ne onoreze eroii, înaintaşii, pe marele Eminescu… 

Advertisements
This entry was posted in economie, educaţie, Moldova, social and tagged , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s