Risipă alias BAC

Republica Moldova continuă să înregistreze prea multe probleme şi pierderi, pe diferite dimensiuni, astfel încât ar fi neserios să începem o trecere în revistă a acestora iarăşi – problemele sunt cunoscute de toţi cei care pot fi consideraţi ca fiind informaţi.

Cea mai evidentă problemă este sărăcia, care reduce tot mai mult şansele noastre de dezvoltare economică, dar, conform unor vorbe ale unei personalităţi marcante – şi mai mare problemă este nu în înseşi existenţa problemei, dar în atitudinea noastră faţă de problemă.

Atitudinea societăţii moldovene, şi a guvernării în mod deosebit, faţă de problema sărăciei, este una eronată, şi rezidă în faptul că în societatea noastră, cu privire la felul cum organizăm şi evaluăm procesul educaţional, sunt plasate accente similare mai mult unor abuzuri samovolnice, ne-fondate de studii de fezabilitate sau ale relevanţei. Trebuie să conştientizăm că nu orice fel de educaţie ne poate ajuta să obţinem beneficii economico-sociale.

Pornind de la acest deziderat, şi urmărind dezbaterile publice cu privire la BAC în R.M., putem conchide cu siguranţă că aceasta reflectă foarte mult situaţia din sistemul de educaţie, care este una gravă, de care nu sunt şi nu pot fi învinuiţi copiii de ceea ce se întâmplă. Sistemul educaţional din R.M. este încă influenţat de un număr restrâns de persoane care mai sunt influente, dar aproape nimeni din ei nu au calificări în ştiinţe ale educaţiei, decât doar în pedagogie; pedagogia însă, este o disciplină prea îngustă pentru a pretinde să poată da răspuns la toate întrebările legate de ştiinţele educaţiei, aşa cum sugerează rigorile contemporaneităţii. Dar şi aceşti puţini, din tot ce se întâmplă, demonstrează că au viziuni învechite şi care abordează educaţia în exclusivitate ca pe un „filtru social” şi nu ca pe un factor de dezvoltare economică a ţării.

Sistemul educaţional al R.M. este ne-ergonomic emoţional, adică excesiv axat pe voinţa diferitor profesori de a insista cât mai mult pe materiile care le predau, şi puţin se ţine cont de necesitatea aplicării unor metode progresiste, prin care să fie dozate materiile astfel încât în procesul educaţional să fie posibilă declanşarea memoriei involuntare, care cu siguranţă nu ar solicita elevii să se extenueze pentru însuşirea unor volume de materii, necesare pentru o dezvoltare armonioasă. Dar nici profesorii nu pot fi blamaţi, atunci când ministerul educaţiei se manifestă insistent şi agresiv, dar ne-profesionist.

Ţările civilizate economic abordează educaţia prin optica ştiinţei economiei educaţiei, care cuprinde alte 2 (două) teorii cu privire la rolurile pe care le poate juca educaţia: (i) rolul de filtru social – un gen de educaţie din care pot trage foloase doar o mică minoritate, care se consideră mai influentă în anumite circumstanţe (teorie dominantă până la şi în perioada industrializării), şi (ii) teoria capitalului uman care consideră educaţia drept factor primordial de dezvoltare economico-socială, din care poate trage foloase o majoritate covârşitoare a societăţii. Desigur nu poate fi exclusă nici o combinaţie creativă dintre acestea, din care se realizează un „echilibru” relativ de satisfacere a intereselor societăţii din procesul educaţional.

Maniera în care este organizat BAC-ul în ultimii câţiva ani, denotă că la Ministerul Educaţiei, la nivel înalt, nu sunt capacităţi pentru a organiza procesul educaţional şi evaluarea ca pe un factor din care ar putea trage foloase majoritatea covârşitoare a cetăţenilor R.M. Ceea ce face Ministerul Educaţiei din R.M., denotă o abordare mai gravă a sistemului educaţional decât pur şi simplu un filtru. E o abordare sub orice nivel tolerabil şi/sau acceptabil.

În acest context este binevenită o citată, a prof. William Howatt, doctor în ştiinţe de comportament, de la Şcoala de Medicină a Universităţii din California, Los Angeles: „Datorită unor mari descoperiri în domeniul neurobiologiei, începem să înţelegem efectele creierului emoţional în raport cu procesarea cognitivă. Acum înţelegem că dacă comportamentele intern şi extern ale angajatului, la locul de muncă, sunt mai puţin efective, angajatul şi alţii sunt în situaţie de risc mai mare. Neurobiologia susţine că procesarea emoţională ineficientă a mediului în care activează angajatul, deseori implică erori cognitive inutile şi stres psihologic sporit, care contribuie la apariţia unor potenţiale epuizări sau colapsuri psihologice”. De aici este evident – este foarte puţin probabil să formezi capacităţi umane capitalizabile (creative, productive, competitive în plan comparativ internaţional), în condiţii şi cu metode emoţional ne-ergonomice. Care alte temeiuri plauzibile avem noi de a desconsidera atare argumente ştiinţifice, în procesul de evaluare la BAC?

Din rândurile de mai sus evident este o greşeală crasă a considera procesul educaţional altceva decât un proces de procesare cognitivă şi că acesta nu ar putea fi asociat cu o muncă intelectuală a elevilor şi studenţilor.

Dacă în R.M. s-ar conştientiza că educaţia este în sine un proces de „formare continuă” şi nu doar de „învăţare”, că nu are doar scop de acumulare a unor volume de informaţii prin materiile curriculare ne-relevante în scopuri de reproducere, dar are drept scop dezvoltarea abilităţilor de căutare, cercetare, dezvăluire, găsire, procesare cognitivă şi convertire a unor volume de informaţii în idei şi abilităţi atitudinale, care se pot regăsi în acţiuni/fapte, caracter şi cultură, s-ar admite că este ne-etic şi ne-profesionist a manifesta o atitudine atât de antagonistă şi de a aplica „filtre” atât de autoritate la evaluare; s-ar mai admite că este ne-etic şi ne-profesionist a considera comportamentul unor minori de a se comporta ca un fel de „rebeli joviali dar raţionali” ca pe nişte potenţiali „devianţi care vor să comită fraude”.

Cea mai mare problemă a sistemului educaţional nu este faptul că unii studenţi mai au predispoziţii de a se inspira din surse de suport la formularea unor răspunsuri în procesul de evaluare – problema constă în faptul că sistemul educaţional al R.M. nu formează capacităţi de a realiza avantaje competitive internaţionale, pentru marea majoritate a populaţiei, care pot fi observate prin rămânerea în urmă în plan economic şi sărăcia chinuitoare.

Nu tot ceea ce este învăţat pe de rost reprezintă idei progresiste inerente, şi invers – cu siguranţă sunt foarte multe volume de informaţi, preluate din surse ad-hoc (cum se zice la noi „copiate”), care pot constitui idei foarte progresiste. De ce? Deoarece preluarea de informaţii din surse ad-hoc în procesul de evaluare, este percepută în cultura noastră exclusiv negativist, prin optica unei imaginaţii ne-performante până acum, că chipurile copiii ar fi „leneşi” şi „dezordonaţi”, dar foarte puţini ar accepta gândul că: (i) încă prea multe materii impuse elevilor nu sunt abordate prin optica fezabilităţii şi relevanţei acestora societăţii noastre, şi deoarece (ii) sunt foarte mulţi copii care pot avea un IQ mai înalt chiar şi decât mulţi dintre profesorii lor şi autorii testelor de la BAC. Iar aceasta se reflectă în manifestările copiilor ca şi un fel de „rebeli”, din considerente că ei observă inechitatea comisă faţă de ei, factorul personalităţii copiilor este prea marginalizat, dar ei încă nu au, şi nici nu au cum să aibă, capacităţi de a da răspunsuri la problemele la care trebuie să găsească răspunsuri Ministerul Educaţiei cu toate instituţiile afiliate, Academia de Ştiinţe, comunitatea academică, etc. Nu voi accepta sub nici o formă eventuale etichetări la adresa mea de „susţinător al copiatului”, dar faptul că în jurul acestei probleme se continuă distorsionarea cvasi-cronică a conştiinţei sociale, şi a percepţiei cu privire la ceea ce înseamnă cu adevărat educaţie productivă şi profitabilă petru majoritatea populaţiei – nu mă poate lăsa indiferent.

Evaluarea nu poate fi abordată ca şi o „fracţiune separată” de la întreg procesul educaţional organizat, dar ca şi parte integră a acestuia. Nu e bine să credem că în timpul evaluării educaţia este „sistată”, chiar dacă se face cu scopul de a da şi credite academice reflectate în note, medii anuale, etc.

Pentru aceasta nu trebuie de risipit banii pe camere de luat vederi şi sisteme de bruiaj, dar în (i) capacităţile cercetătorilor de a aduce materiilor studiate mai multă relevanţă scopurilor de dezvoltare economică, şi (ii) a motivaţiei profesorilor de a cunoaşte metode progresiste şi de a aplica astfel de metode, de o manieră etică, elevată şi imparţială. Orice scopuri vor deveni iluzii fără o clasă didactică motivată economic. Anume lipsa de atitudine din partea statului faţă de motivaţia economică regretabilă a profesorilor, face posibil ca în faţa studenţilor, chiar şi la nivel universitar, să poată ajunge prea mulţi profesori cu IQ-uri mai joase decât ale studenţilor, şi atunci studentul care se plictiseşte, îşi reduce scopul de a lua diploma „cât mai repede” indiferent de mijloace, pentru că procesul educaţional devine în mare parte o povară şi pierdere de timp. Lipsa de atitudine din partea statului faţă de motivaţia economică a profesorilor, mai poate face posibilă crearea unei lacune prea mari între IQ-ul mediu realizat într-o societate şi stocul de credite educaţionale/academice acumulat.

Este logic să ne întrebăm – care este explicaţia aplicării „filtrelor dure” la evaluare? Ce este mai bine pentru R.M. – iluzia lipsei unei „inflaţii de credite educaţionale”, sau menţinerea la cote admisibile ale inflaţiei financiare în economia naţională, imposibilă fără dezvoltare economică autentică? Cu siguranţă între acestea două variabile există o corelaţie strânsă. Ce este mai bine, să investim în stabilirea unor filtre dure la evaluare, ca să avem mai multe eşecuri la BAC şi mai mulţi elevi la şcolile vocaţionale? Vom putea dezvolta o economie competitivă autentică cu prea mulţi muncitori calificaţi, când lumea contemporană demonstrează că dau dovadă de avantaje incontestabile economiile bazate pe inovaţii de tehnologii avansate? Dacă-i aşa – unde avem şanse mai mari de a dezvolta baza inovaţională societală – în şcolile vocaţionale sau în universităţi?

Cred că cititorul înţelege foarte bine ce am în vedere. De aceea este important să înţelegem că pentru a gestiona un proces educaţional de nivel naţional nu este nevoie doar de „responsabilitate ipocrită” şi „voinţă declarativă”, care deseori pot fi doar vorbe care „sună frumos”,  dar este nevoie şi de şi de capacităţi meritocratice, pe care Ministerul Educaţiei la etapa actuală nu dă semne să le aibă. Astfel de capacităţi necesare nu pot fi identificate prin orgolii, ancorate pe tot felul de „algoritme” politice sau interese de partid, cu atât mai mult când nici unul din partide nu deţine o majoritate covârşitoare şi când R.M., în viitorul previzibil va avea nevoie de capacităţi imperative de a se guverna pe bază de coaliţii. Acuma chiar pot spune cu suficientă certitudine că profunzimea şi gradul de responsabilitate ale unei guvernări se reflectă în primul rând în atitudinea faţă de sectorul educaţiei.

Cu tot respectul care-l am faţă de ministră şi miniştrii adjuncţi ai educaţiei, e cazul să ne gândim – chiar un vice-ministru al educaţiei nu-şi găseşte alte activităţi în agenda sa, decât să stea personal să monitorizeze camerele de luat vederi în timpul examenelor de BAC? Dacă aşa ceva se întâmplă – ce explicaţie poate avea aceasta? În primul rând înseamnă că de fapt, „capacităţile” D-lui în sistem pot fi limitate doar la atât. Oare asta-i toată valoarea adăugată care o poate aduce un vice-ministru al educaţiei din R.M. pentru această ţara? Dacă-i aşa, atunci toţi cei care mai înţeleg aceste subtilităţi – vor râvni din toate puterile să plece din această ţară, şi aceasta va constitui şi în continuare „pierderea pierderilor” R.M., şi perpetuarea celei mai grave probleme din toate timpurile.

După observaţiile care le fac în jurul BAC-ului, mi s-a creat senzaţia că e foarte probabil ca cineva, de după nişte „culise”, parcă ar face un experiment diabolic să vadă – chiar cât de tare ne pot prosti în jurul acestui subiect? Cu siguranţă pe undeva cineva se „chicoteşte pe sub mustăţi” de maniera regretabilă în care ne manifestăm, în faţa ţărilor de la care aşteptăm să fim percepuţi ca parteneri.

Materiile ne-relevante şi ne-fezabile care se mai regăsesc din plin în curriculele educaţionale din R.M., şi în metodele aplicate, sunt aduse de oameni care iau decizii arbitrare, care formează un „viitor aleatoriu”, iar viitorul aleatoriu nu aduce de la sine o siguranţă a şanselor de dezvoltare economică. Fără o dezvoltare economică nu vom putea dezvolta politici sociale oricât de mult nu şi-ar dori cei care iubesc să facă promisiuni. Iar populaţia nu va beneficia de promisiunile multor „politicieni” oportunişti, oricât de mult nu le-ar plăcea să audă astfel de promisiuni… A face promisiuni fără a demonstra capacităţi şi creativitate ideatice, echivalează cu un neadevăr, minciună. Nici o economie în lume nu s-a dezvoltat la voia întâmplării, fără a urma o logică coerentă a dezvoltării, şi R.M. nu poate spera că ar fi o excepţie în acest sens.

Procesul educaţional denotă că fie conştient sau nu, Ministerul Educaţiei mai continuă a fi o instituţie a statului, plătită să ne risipească viitorul nostru pe acest pământ. Contează de o majoritate critică dintre noi, dacă vor „reuşi” autorii acestei farse, sau aspiranţii la dezvoltarea unei civilizaţii economice pe acest pământ al R.M.

… acum să ne întrebăm – putem noi spera la dezvoltare economică cu un Minister al Educaţiei, care menţine profesorii salarizaţi la nivel de subzistenţă şi cheltuieşte câte 12 mln. lei per idee păguboasă?

Advertisements
This entry was posted in economie, educaţie, Moldova, social and tagged , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s