Cultivarea imaginaţiei

Un caz interesant, chiar foarte neobişnuit, s-a întâmplat cu o doamnă de vârstă medie care avea probleme de insomnie. Când s-a adresat la medic, dânsul a întrebat-o ce ocupaţii preferate are. Aflând că doamnei îi place împletitul i-a zis când va ajunge seara să împletească şi să facă tot ce-i stă în puteri ca să nu adoarmă, cel puţin câteva seri la rând… Doamna a rămas perplexă, dar a tăcut. Ajungând seara, a început să împletească, concentrându-se volitiv asupra scopului de a respecta indicaţia mediului – să nu adoarmă, dar… peste ceva timp a furat-o somnul şi a dormit un somn strâns.

Revenind la medic şi explicându-i că nu poate respecta indicaţiile d-lui, explicaţia a fost că doamna nu avea atât de mare problemă de insomnie, dar de teama că vine iar noaptea şi iar o s-o chinuiască insomnia. Astfel de probleme pot apărea la oameni în mare parte datorită problemei de calitate a imaginaţiei…

Noţiunea de calitate a imaginaţie a apărut în vizor pentru prima dată ascultând câteva prezentări ale lui Ken Robinson, dar baza „provocatorie” a acestei expuneri de impresii şi interpretări a fost articolul: „Circuite vicioase în învăţământul românesc”, care m-a făcut să mai insist pe acest subiect. Ulterior a mai apărut o ştire: „R. Moldova, codaşă la calitatea educaţiei”, unde se pomeneşte şi despre învăţământul din România. Cred foarte mult că chiar dacă tot ce se discută cu privire la educaţie poate avea multe interpretări, din circuitele menţionate mai sus, cel cu privire la curricule orientate spre trecut (nr. 5), ridică mai multe semne de întrebare, şi se pare că este mult adevăr.

Lumea contemporană a intrat într-o fază de dezvoltare atât de avansată, încât unele cifre pot să te lase indiferent doar dacă nu sunt înţelese sau dacă se manifestă indiferenţă absolută faţă de viitor, nu doar ca şi persoană aparte, dar ca şi om care vrea să fie exponentul unei ţări mai prospere, de succes.

De ex.: (i) cele mai solicitate 10 calificări în 2010 nu existau în 2004, (ii) noi acuma pregătim studenţi pentru calificări care încă nu există, să folosească tehnologii care încă nu a fost inventate, şi să rezolve probleme pe care nu le ştim care vor fi, (iii) în fiecare zi se publică peste 4000 de cărţi noi, (iv) ziarul New York Times în decurs de o săptămână conţine mai multă informaţie decât o persoană în sec. XVIII putea întâlni în decurs de o viaţă, (v) pentru studenţii care încep studiile la un program de studii de 4 ani, jumate din informaţia însuşită în primul an de studii – va fi învechită către anul 3 de studii; şi multe altele de acest gen.

Marele semn de întrebare este dacă materiile şi conţinuturile din curricule sunt tocmai cele mai relevante pentru a pregăti tinerii către viitorul descris mai sus.

Generaţia de adulţi din R.M. – ce nivel de dezvoltare a înregistrat, ca să considere drept temei solid că poate impune generaţiilor în creştere viziunea, că anume maniera educaţională prin care au trecut ei este cea mai bună pentru viitorul tinerilor? Ce temei există să se creadă că ceea ce se consideră şi se face la nivel de obişnuinţă, le va asigura copiilor un viitor demn de respect, şi că-i va ajuta să se ajusteze la dezechilibrul economic grav dintre societatea noastră şi cele avansate?

Unica şansă pentru R.M. ca şi societate este de a aprofunda libertăţile în domeniul educaţiei, de a extinde diapazonul pluralismului în domeniu şi de a menţine curriculele centrate pe esenţă, relevanţă, materii axate pe dezvoltarea logicii, a logicii profesionale, care poate fi replicabilă şi pe alte dimensiuni cognitive de ordin general, pentru a exclude cât mai mult posibil eventuale percepţii şi interpretări ale lumii contemporane, prin care ar putea să-i intimideze imprevizibilitatea viitorului, şi de a lansa cât mai multe idei şi pro-activitate. Şansa majoră a societăţii moldovene este de a face o trecere de la pregătirea calificărilor „vaste”, dar mai superficiale, la calificări aprofundate şi mai succinte, mai echilibrate, mai relevante scopurilor de dezvoltare economică.

Pentru aceasta este esenţial a se face o distincţie între imaginaţia cultivată favorabil, ştiinţific, şi imaginaţia formată aleatoriu, sau pur şi simplu – cultivată şi necultivată. O imaginaţie cultivată contează mult, deoarece de calitatea imaginaţiei depinde capacităţile şi abilităţile de ipotetizare şi rezultatele care pot fi obţinute. Iar de aceasta depinde dacă vom avea o societate care creează temeiuri pentru a răspândi bucurii şi emoţii pozitive, sau vom continua să ascultăm încă mulţi ani înainte lamentări cu privire la greutăţi şi „cât de bine a fost înainte…” (!?).

Începutul edificării societăţii R.M. va avea loc atunci când se va declanşa un proces educaţional veritabil, de manifestare a toleranţei faţă de oamenii cu capacităţi diferite de ale unei minorităţi, cu viziuni dominante asupra majorităţii. Este nevoie de un proces de valorizare maximal posibilă a unei majorităţi covârşitoare a membrilor societăţii noastre, în primul rând, şi totodată excluzând eventuale manifestări de intoleranţă faţă de alte popoare. Acest scop poate şi trebuie să fie trasat deja de la nivel de liceu, având în vedere şi rezultatele unei cercetări ştiinţifice ale unui savant american (Bloom), care a demonstrat într-un studiu longitudinal, efectuat în SUA (1964), că la copii nivelul de inteligenţă (IQ) măsurat la vârsta a de 17, este format după cum urmează: (i) în proporţie de cel puţin 20% – se dezvoltă până la vârsta de 1 an, (ii) 50% până la vârsta de 4 ani, (iii) 80% până la vârsta de 8 ani, şi (iv) 92% până la vârsta de 13 ani. Aceasta înseamnă că la noi, mai mult ca în alte părţi, se vede mai evident existenţa unui conflict între generaţii, dar neconştientizând acest fapt – abordăm problema greşit. Elevii de liceu trebuie să fie ghidaţi mai mult printr-un proces educaţional cu caracter de mini-cercetări ştiinţifice şi de dezvoltare a abilităţilor atitudinale, pe domenii de interese, decât pur şi simplu de „cunoaştere a lumii înconjurătoare” şi/sau de însuşire a unor materii nerelevante. Iar pentru aceasta esenţial este a schimba considerabil curriculele şi maniera de evaluare.

Acest proces, a-l lăsa la discreţia gestiunii prin manifestări de amatorism este o dramă adevărată pentru tineri şi pentru viitorul societăţii moldovene în ansamblu.

În dependenţă de calitatea imaginaţiei la un anumit nivel de dezvoltare, trebuie să fie selectate materiile incluse în curriculele educaţionale, care au impact de o anumită calitate asupra viitorului generaţiei în creştere, dar şi metodele de evaluare care, fie că pot fi motivaţionale sau opresive, favorizante sau inhibitorii, care constituie atractivitate pentru a trăi într-o ţară, sau repulsive şi care implică destrămare. În dependenţă de calitatea imaginaţiei depinde dacă se va spori frecvenţa faptelor bune pe unitate de timp în societate, dacă va avansa atractivitatea noastră ca societate, sau invers, vom abate asupra noastră manifestări atitudinale care nu ni le dorim, dar nici nu vrem să ne modificăm, pentru a schimba şi calitatea manifestărilor atitudinale în percepţia internaţională.

O imaginaţie formată aleatoriu, ne-ştiinţific, poate crea opacitate în înţelegerea unor subtilităţi esenţiale, că atunci când consideri inutile camerele de luat vederi la BAC, de fapt vreai să pui accent pe efectivitatea (eficienţa şi eficacitatea) cheltuielii banilor publici, şi nici cum ca pe o idee fixă.

Dacă avem imaginaţie de a crede atât de mult în viaţa de apoi, ceea ce nu este criticabil, de ce nu am începe să cultivăm şi o imaginaţie că putem şi trebuie să avem lucruri sacre şi în viaţa aceasta – de ex. – bugetul public de stat. Numai într-o imaginaţie necultivată ştiinţific pot apărea atitudini superficiale şi indiferenţă faţă de felul cum se cheltuiesc banii publici. Or, cheltuirea inadecvată a banilor publici constituie un risc major pentru toţi în egală măsură – pentru cei care deja au realizat performanţe, persistă riscul că nu vor avea posibilitate să-şi dezvolte afacerile într-un viitor cu riscuri mult mai mari şi mai incerte, că nu vor avea posibilitate să-şi extindă dimensiunile viselor pe care le au. Pentru cei în căutare de a-şi realiza visele cheltuirea inadecvată a banilor publici constituie un risc major că probabilitatea realizării acestora scade cu totul dramatic. Ne afectează pe toţi pentru că o eventuală pierdere a statalităţii implică mult mai mare risc pentru cetăţenii de azi, din simplu motiv că nimic nu ne poate constitui o siguranţă şi o asigurare a dorinţei sănătoase de a dăinui, decât o patrie prosperă.

Numai într-o societate cu imaginaţie necultivată se poate ajunge deseori la situaţii când sunt blamaţi lansatorii de idei şi chemare la raţiune, şi pe de altă parte să fie elogiaţi uzurpatorii şi abuzatorii de drepturi elementare; numai într-o societate cu imaginaţie necultivată este posibilă sfidarea ideii că aprofundarea libertăţilor este mai importantă decât iluzia „grijii din partea statului faţă de cetăţeni”, şi/sau că e mai bine să decidă alţii, decât creşterea abilităţilor de a lua decizii pentru fiecare fără excepţie, la toate nivelele societale; să nu se facă deosebire între exigenţă şi opresivitate.

A nu conştientiza importanţa cultivării imaginaţiei permite infiltrarea şi înrădăcinarea a multe prejudecăţi şi stereotipurilor în gândire. Noi putem vorbi mult şi „bine” că timpul este egal pentru toţi, pentru că ni se pare că sună „credibil”, dar totuşi timpul este diferit pentru cineva care trăieşte 100 de ani şi pentru alţii care trăiesc 70, 60 sau chiar mai puţin; pentru o societate care are speranţa de viaţă la naştere peste 85 de ani, şi pentru alta care are acelaşi indicator în jur de 70 sau mai puţin. Longevitatea corelează strâns cu calitatea vieţii (inclusiv economică, indiscutabil), iar calitatea vieţii corelează strâns cu calitatea gândirii, sau mai exact depinde de faptul dacă cultivarea imaginaţiei contează sau nu pentru noi, în procesul de formare educaţională. Numai într-o societate cu imaginaţie necultivată oamenii pot să dea întrebări de genul: „…ce te priveşte?/ce-ţi pasă?”, în loc de: „…cui îi pasă?”, sau „…de ce nu te gândeşti numai la sine?” în loc de „…cum să facem mai bine?”.

Pornind de la premiza că educaţia este un mijloc de influenţă a maselor mult mai esenţial decât pare la prima vedere încă pentru mulţi, nu exclud că undeva sunt echipe de „tehnologi” care stau şi se gândesc ce fel de pretinse „idei” să infiltreze în conştiinţa unor societăţi vizate, care, fiind lansate de o manieră „misterioasă”, şi dacă devin contagioase pentru mediul social respectiv, acestea din urmă pot să se auto-distrugă, fără a fi nevoie de invazie militară şi sau alte cheltuieli inutile.

Maniera de evaluare aplicată la BAC nu va aduce nimic ca şi valoare adăugată pentru cultivarea unei imaginaţii în R.M., şi nu va face nimic mai bun decât să „conserveze” şi mai adânc locul nostru acolo unde deja suntem – la urma topurilor, de care deja ştim – urma topului de calitate a educaţiei şi altor de acest gen. Banii investiţi în mecanizarea însuşirii de a reproduce şi a exersa aplicarea unor clişee şi formule în sens de utilitate, pot conduce la îmbunătăţirea abilităţilor de a fi mai cursivi şi mai expresivi în vorbire, dar nu şi mai creativi şi inovativi.

Unica senzaţie pe care o pot avea, urmărind aceste dezbateri care au loc în jurul BAC-ului, este senzaţia de compasiune faţă de cei care suferă cel mai mult de pe urmă faptului că nu sunt înţeleşi, dar în egală măsură şi faţă de cei care fac aere de „învingători”, dar care oricum, continuă să fie dezavantajaţi în plan comparativ internaţional, dat fiind faptul că sunt exponenţii unei societăţi care mai continuă să se auto-dezavantajeze, efectiv inconştient.

Nu poate să se dezvolte armonios şi dinamic o societate unde specialiştii în materie de conştiinţa socială sunt desconsideraţi cu atâta sfidare cum se întâmplă la noi, iar dezvoltarea lipsită de armonie poate aprofunda şi mai mult dezechilibrele, pot creşte cu mult frecvenţa confruntărilor violente între cei avuţi şi deprimaţi, şi o societate unde predomină mentalitatea de „ţepari” – în care sunt mai „atractivi” şi mai „influenţi” cei care pot da ţepe altora, şi nu cei care pot da idei şi/sau provoca la procese ideatice. Mă uimeşte atitudinea celor care au promovat BAC-ul faţă de cei care au picat, câte una sau două probe – „Aha…, aşa vă trebuie…”. Este exact aceiaşi manifestare, provenită dintr-o imaginaţie „formată aleatoriu”, necultivată, pe care am observat-o în timpul când academicianul rus Saharov a fost huiduit de deputaţii fostului Soviet Suprem, care manifestau aroganţă oarbă şi cinică chiar şi atunci când deja URSS nimerise într-un proces de descompunere irecuperabilă. Pentru ce l-au huiduit? Pentru simplu motiv că a încercat să-i provoace să se mai gândească la ceea ce fac… Probabil cazuri de acestea puteţi observa şi Dvs., care ne mai „colorează” viaţa din plin, deşi în culori care nu am dori să le vedem atât de frecvent.

Oare unul din scopurile educaţiei este cultivarea superiorităţii unor clase sociale faţă de altele? Ceea ce am observat din vizitele prin multe ţări foarte avansate, e că stratificările sociale oricum se produc, în primul rând după criterii economice, iar cei din categoriile economice mai avansate ajung să fie acolo în mare parte datorită existenţei altor categorii sociale, din straturile mai modeste economic. Iar modestia economică nu întotdeauna înseamnă temei pentru etichetări inculte şi tot felul de blamări.

Robert Bourgarit, reputat medic pediatru francez, susţinea că: „Este destul de greu de definit, intr-un singur cuvânt, semnificaţia mai complexă a ceea ce vrem să spunem când ne referim la expresiile comune, că, de ex. un copil e „rău” sau „dificil”. Dacă astfel de copii au probleme legate de învăţătură acest lucru poate ţine de propria lor constituţie psihică, de caracterul lor, dar şi de circumstanţe care nu mai depind chiar de ei înşişi. Adică, am putea spune că definindu-i ca atare, nu însemnează că ei singuri sunt responsabili de dificultatea de a învăţa ci mai degrabă că ei traduc această dificultate printr-un anumit comportament astfel etichetat. Adesea sunt catalogaţi pe scurt ca LENEŞI, dar ei nu sunt aşa în realitate”.

În viziunea d-lui există două motivaţii pentru a explica „comportamentul normal al copilului considerat studios:

Curiozitatea de a cunoaşte şi a-şi explica şi înţelege cât de cât ce este în jurul lui, şi

Dorinţa de a place şi a fi pe placul cadrului didactic care este identitatea de reprezentare a mamei sale la şcoală. Dacă una din aceste două motivaţii îi lipseşte, se produce un fenomen de inhibiţie a atenţiei lui şi a capacităţii de a memoriza ceea ce se predă (de fapt ceea ce se spune) în clasă.

Această inhibiţie este deci explicabilă prin două mecanisme care nu mai ţin de el: fie de a înceta să mai vrea să cunoască ce se întâmplă în mediul său, pierzând curiozitatea lui naturală, fie nu mai are nici o raţiune de a face plăcere învăţătorului sau profesorului său”.

Într-o ambianţă socială cu imaginaţie necultivată este foarte uşor să apară tot felul de iluzii frecvente, care pe termen lung creşte frecvenţa crizelor de tot felul, care descompune capitalul social şi multe alte valori economice.

Cu tot respectul şi admiraţia faţă de copiii care au luat note maxime la BAC, să purcedem la imaginarea unei situaţii. Să ne închipuim o comparaţie dintre cei 7 absolvenţi cu 10 pe linie la BAC în R.M., într-o discuţie tét-a-tét cu alţi 7 elevi de top din orice alt liceu, fie din Austria sau SUA, unde poate li s-a permis să se inspire din anumite surse la rezolvarea unor probe de evaluare. Credeţi că se va observa vre-o diferenţă? Poate chiar dacă nu se va observa o diferenţă în plan cognitiv, aparent, am mari îndoieli că se vor înregistra mari diferenţe la nivel de IQ şi abilităţi atitudinale sau descătuşare. Ultimele două trăsături sunt la fel de mult apreciate în prestaţia educaţională de calitate, din partea unui stat, dacă se respectă. De ce poate fi aşa? Pentru că elevii din R.M. au fost pregătiţi în baza unor materii şi conţinuturi educaţionale care diferă de conţinuturile din ţările avansate, adică relevanţa – şi în baza unor metode diferite, încât pot fi observate cu ochiul liber.

Apropos, de capitalul social. În exprimarea unor factori de decizie de vârf ai R.M., acesta este folosit în sens de „capitalul acţionarilor”, care pare să fie o interpretare prea îngustă a acestei noţiuni. În ştiinţa economică occidentală, în definiţia savantului Coleman (1988), capitalul social (CS) ca şi alte forme de capital este productiv, şi face posibilă atingerea anumitor scopuri/finalităţi care altfel nu ar fi posibil. Ca şi capitalul fizic şi cel uman, CS nu este totalmente fungibil dar se poate raporta la anumite activităţi specifice… Spre deosebire de capitalul fizic sau cel uman, CS derivă din structura relaţiilor dintre actori şi între actori. CS nu este tangibil (cum ar fi: clădiri, drumuri, etc.) şi nu este caracteristic unei persoane (de ex., nivelul educaţional, abilităţile). Este foarte intangibil, există doar în spaţiile relaţiilor dintre oameni. Este o schimbare în credinţele, viziunile persoanelor.

Deci chiar dacă facem abstracţie de situaţia din R.M. şi ne închipuim că am avea curricule relevante, profesori motivaţi, bază materială bună, etc. şi nu am ţine cont de importanţa construcţiei şi consolidării capitalului social prin educaţie, deja vom fi în dezavantaj faţă de ţările unde se ţine cont şi de acesta.

Prin urmare, este logică întrebarea – putem dezvolta un capital social adecvat, necesar scopului de creştere economică într-un mediu exagerat de stresant? Foarte puţin probabil. În cazul când evaluatorilor li se cere să abordeze elevii ca nişte vameşi, care-şi mai pot permite să aibă atitudini repulsive faţă de cetăţenii unor alte ţări, comparativ cu cetăţenii ţărilor lor, despre ce fel de capital social poate fi vorba?

Numai un mediu societal cu imaginaţie dezavantajoasă poate să nu se înţeleagă, că învăţatul trebuie să fie centrat şi pe dezvoltarea curiozităţii, dar şi pe dezvoltarea capitalului social, adică pe scopul de cultivare a unei ambianţe sociale în care se evită etichetările, blamarea, stigmatizarea, etc.; unde se va face distincţie între bănuit, acuzat şi etichetat sau blamat, între „turnător” şi avertizor.

Nu aş scrie aceste rânduri dacă rata absolvenţilor care au picat ceva din probele de la BAC ar fi fost mai mică de 15%. Dar rata de peste 40% a picajelor la BAC este prea mare ca să fie trecută cu vederea, cu atât mai mult ştiind că sunt sisteme educaţionale publice, ale unor ţări, care au drept scop dezvoltarea curriculelor relevante pentru o majoritate covârşitoare a tinerii generaţii, şi nu doar pentru o simplă majoritate, din care foarte probabil se va forma doar o minoritate socială cu predispoziţii de a controla şi administra totul, decât să gestioneze de o manieră creativă, inteligibilă, ne-repulsivă.

La fel depinde de calitatea imaginaţiei dacă evaluarea se exercită în dependenţă de diverse viziuni filozofice pe care poate fi centrat un sistem educaţional. Una e să ai educaţie centrată pe (i) viziunea lui Sf. Augustine: „Curiozitatea liberă e mai bună decât disciplinarea repulsivă” şi alta e să o ai centrată pe (ii) viziunea filozofică a lui Makarenko, care printre altele mai spunea: “ребенка ударить можно, унизить нельзя”/„Poţi lovi copilul dar să nu-l umileşti”.

Dacă luăm în calcul că Sf. Augustine a fost unul din pilonii formării creştinismului occidental, putem mult mai uşor înţelege de ce între occident şi alte părţi ale lumii s-au format diferenţe de nivel de trai şi un dezechilibru economic esenţial.

Numai într-o ambianţă socială cu imaginaţie necultivată este posibil să se vorbească mult despre nevoia de eradicare a sărăciei în ţară, dar să fie elogiate persoanele care au obţinut studii aici, din impozitele colectate aici, dar au plecat peste hotare. Abordările superficiale nu pot duce la dezvoltarea unei societăţi bine stabilizate şi durabile. La fel cum şi numai într-o societate cu imaginaţie necultivată poate fi întâlnit un exponent al clasei ştiinţifice de cel mai înalt rang, care vorbeşte că nu există teoria echilibrelor, în timp ce toată lumea ştiinţifică din ţările industrializate se frământă asupra problemei – cum să se ajusteze sistemele de educaţie ca să facă posibilă ajustarea mai efectivă la dezechilibrele economice internaţionale; sau un mare dirijor de cor care consideră că în Ţările Baltice oamenii trăiesc mai bine deoarece guvernele respective au investit în arta corală…

Când menţionez despre relevanţă, am în vedere că este mult mai mult probabil că se poate cultiva o imaginaţie şi o logică prin studierea, să zicem a 18 manuale de profilul în care se formează calificarea, alese creativ, studiate în baza unor analize hermeneutice adecvate, în manieră ergonomică emoţional, decât 25-30 de manuale alese aleatoriu, sau cum se mai consideră pe la noi – obligatoriu din ultimii 7-10 ani …

Dacă am fi avut curricule relevante, care ar fi fost selectate în baza acestor abordări de mai sus, ar fi fost mult mai uşor de a cultiva curiozitatea, care este mai bună decât disciplinarea repulsivă, şi nu am fi ajuns în situaţie să risipim bani pentru monitorizare video la evaluare, dar ne-am fi permis să cumpărăm mai mult computere, poate chiar celor din familii dezavantajate în primul rând, iar din aceasta am fi avut un pas spre un eventual salt în dezvoltarea capitalului uman, a capitalului social şi a dezvoltării economice în genere, care să se simtă chiar şi buzunarele cetăţenilor, nu doar în rapoartele birocratice.

Iar pentru a avea o „busolă” mult mai exactă că se merge în direcţia corectă la selectarea materiilor pentru curricule, că se respectă rigorile ştiinţifice la evaluare, şi că lucrurile se mişcă în direcţie bună şi în tempou optimal pentru ţara noastră – avem nevoie de a calcula cel puţin încă 2 indicatori esenţiali: (i) rata de randament din investiţiile educaţionale (RRE) şi (ii) rata inovaţională. Însă, şi acestea pot fi inutili, dacă nu vor exista capacităţi de a le analiza şi lua decizii în baza lor.

De ex., dacă RRE este mult peste 10%, atunci foarte probabil în scurt timp se va înregistra o creştere mult mai considerabilă şi mai durabilă ale multor indicator macro-economici, dar dacă RRE nu se calculează, dinamica indicatorilor macroeconomici din economia reală puţin probabil vor avea tendinţă de creştere durabilă, şi dinamici mult mai oscilatorii şi mai puţin durabile.

Într-un mediu aparent productiv în sens educaţional, dar stresant, e foarte probabil că se va forma o imaginaţie mai mult dezavantajoasă, comparativ cu un mediu ne-stresant, iar imaginaţia avantajoasă va conduce mult mai uşor la formarea mai multor aspiraţii şi aşteptări pozitiviste şi la menţinerea la nivel optim a capitalului social, care la rândul său complementează mult eforturile depuse la dezvoltarea capitalului uman, şi a şanselor de dezvoltare.

În condiţiile existenţei unei imaginaţii necultivate, nu este mult mai puţin probabilă creşterea logicii astfel încât să fie cu adevărat de folos. În acest context, involuntar vine în gând o zicală suedeză: “Cel care cumpără lucruri de care nu are nevoie – fură de la sine”.

Încă marele filozof Epictetus spunea că în viaţă contează cel mai mult nu ceea ce ni se întâmplă în realitate, dar felul cum interpretăm ceea ce ni se întâmplă; nu „…lucrurile care ne deranjează, dar propria noastră interpretare a semnificaţiei acestora”. De aceia, se pare că la noi încă puţin se conştientizează că, cu cât mai mult învăţăm a da interpretări benefice a tot felul de situaţii prin care trecem, cu atât mai mult vom reduce probabilitatea că ni se vor întâmpla situaţii nefericite. Aceasta poate însemna cultivarea imaginaţiei. Pentru o bună cultivare a imaginaţiei ne pot ajuta specialiştii, care ştiu să dea interpretări bune, iar tot ceea ce contează pentru marea majoritate din noi e să conştientizăm cât de important e să vedem care este costul ideilor din interpretările benefice, pentru binele individual şi societal.

În acest sens, desigur este important să admitem că şansele de dezvoltare a unei imaginaţii fericite este mult mai mare într-un sistem educaţional unde teoria interpretării – hermeneutica – se studiază extensiv, aplicată în raport cu toate ştiinţele studiate, spre deosebire de un sistem educaţional unde acest curs este perceput ca ceva pur şi simplu „în vogă” sau „inutil”.

Advertisements
This entry was posted in economie, educaţie, Moldova, social and tagged , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s