Costul ideilor

O dată, la o lecție a unui profésor nipon am ascultat o istorie, că în trecutul țarii d-lor, începând cu sec. VIII-IX în țara lor era o singură religie – shintoismul. Ulterior în țară a început a se infiltra budismul, din China, şi cu cât mai mult se răspândea, tot mai tare creștea tensiunea dintre exponenții celor două religii, iar ceva mai târziu s-au declanșat confruntări violente care au degenerat în războaie sângeroase, cu pierderi enorme de vieți omenești şi resurse economice. La un moment dat în istorie a apărut un înțelept care a pus întrebarea astfel – De ce vă omorâți unii pe alții, oare chiar nu înțelegeți că Budha propovăduiește manifestările lui Shinto? În scurt timp după aia războiul a încetat, s-a restabilit un tempou bun al dezvoltării țării şi până acuma în Japonia coexistă pașnic două religii majore. Unii şi aceiași oameni, sau unele şi aceleași familii, pot merge la templul budist pentru înmormântări şi/sau omagierea celor trecuți din viață, iar la templul shintoist – pentru a celebra căsătorii, a sărbători bucuria nașterii copiilor şi altele de acest gen. Un exemplu genial de simbioză ideatică. Nu am studiat după aia nici budismul, nici shintoismul, putea fi o interpretare personală a profesorului, dar cu siguranță este o interpretare marcantă, care mi s-a reţinut în memorie pentru tot restul vieții.

Mă întreb, cine poate spune – care este valoarea economică a unei atare idei? Poate cineva să transpună în cifre financiare beneficiile economice imense pe care populația le-a avut de pe urma unei astfel de idei? Cu foarte mare…, dar cu siguranță putem doar să ne imaginăm cât de mare este valoarea acesteia. Poate o astfel de idee fi considerată inovație? Cu siguranţă – da.

Mă gândesc la aceasta nu în zădar… În imaginația multora dintre noi se consideră inovație numai acel produs intelectual care urmează să aibă „întruchipare” fizică: un robot, un cip de computer, un ceasornic, etc., dar foarte puțini conștientizează că între astfel de invenții şi calitatea conștiinței sociale este o corelație foarte strânsă – nu toate ideile pot fi implementate în orice formă de conștiință socială şi în orice mediu social. Multe companii transnaționale care au fost create şi s-au dezvoltat în SUA nu ar fi fost posibil să fie dezvoltate în alte medii sociale, deoarece conștiința socială de o anumită calitate, din altă parte, putea fi un impediment grav în loc de factor de acceptare sau chiar încurajare a implementării ideilor, care s-au transformat în astfel de entități economice imense şi influente.

În R.M. deseori am auzit fraza: „practica bate gramatica”, o exteriorizare verbală a unei forme de imaginație, care „sună bine la auz”, dar să vedem în ce măsură facilitează dezvoltarea, sau dacă nu cumva creează probleme grave pentru mulți exponenți ai sistemului educațional şi factori de decizie. În baza acestei fraze-stereotip mulți au tentația să creadă – la ce bun să învestești în educaţie dacă contează mai mult practica decât pregătirea teoretică? Ei cred că practicile bune pot fi însușite şi din experiența care o poți observa şi imita de la alții, dar se înşeală. O altă categorie din cei care atacă educația teoretică, de fapt, ascund intenția de a plasa în funcții de răspundere persoane cu pregătire teoretică insuficient de bună, pe potriva nevoilor acestei societăți. Cu alte cuvinte, sunt persoanele care cred că este posibilă o „dezvoltare” fără a ține cont de meritocrație.
Problema şi mai gravă e că o conștiință formată pe baza unei astfel de imaginații, este exact inversă adevărului științific. Institutul de Capital Uman din SUA, în anul 2010 a publicat o dezvăluire care nu poate fi trecută cu vederea – “peste 80% din valoarea de piață a bunurilor economice acumulate pe piețele mondiale se atribuie valorii intangibile a acestora”.

Aceasta poate avea o serie de interpretări care s-ar putea să fie interesante:

(i) Aceasta înseamnă că educația teoretică este cel puțin de 4 ori mai importantă decât „educația practică”, din simplu motiv că pentru implementarea bunelor practici este nevoie de o bună ipotetizare a acestora, adică o bună dezbatere științifică sau de orice natură, care aprofundează: (i) înțelegerea, (ii) conștientizarea şi (iii) determinarea relevanței sau fezabilității unei practici într-un mediu social sau altul, pentru a o putea aplica cât mai productiv şi cu randament maxim posibil.
(ii) În procesul educațional importanța calificării profesorului contează în proporție de cel puțin 80% reușita studentului şi viitorului cetățean. Aceasta înseamnă că fără profesori buni, o țară nu are șanse de a dezvolta o civilizație economică; profesorii buni nu pot sta într-un mediu educațional fără motivație economică.
(iii) Reușita sau nereușita unei țări de a dezvolta o economie civilizată – sau puterea economică ne negociere – pentru a-și apăra interesele cetățenilor în diverse situații de tensiune internațională, depinde în proporție de cel puțin 80% de atitudinea guvernării şi societății față de sectorul de educație ca şi oportunitate de a realiza un trai demn de respect.
(iv) Dacă o guvernare nu are capacitatea de a corela investițiile în educație la așteptările populației de creștere economică, înseamnă că nu poate gestiona acest proces ca să fie „conectat la valorile de bază şi la un scop mai înalt”, cum scria Daniel Bowling în una din cărțile sale.

Tot în contextul viziunii lui Bowling putem reveni şi la prima din cele trei interpretări de mai sus. În aceiași carte D-lui susține că: „Deși instinctul, empatia, intuiția, de pildă, pot fi observate, discutate şi dezvoltate, este foarte greu să îl înveți pe altul cum să le practice”. De aici rezidă şi valoarea imensă a profesorului. Nu e cazul să absolutizăm sau să dogmatizăm aceste abordări, la tot ceea ce se înțelege prin educație practică într-un sistem educațional, dar tendințele care s-au conturat în sistemul educațional din unele țări, ne face să credem că merită atenție sporită. Moldova nu pare să fie o excepție.

Gândul cu privire la simbiozele ideatice mi-a venit după ce am citit într-un interviu că în R.M. abia din „… 2015, este planificată revizuirea curriculei” (?!), iar deja în anul 2013 s-au cheltuit circa 12 mln. lei pentru o evaluare ale unor cunoștințe, acumulate în baza unei curricule care deja este recunoscută ca fiind necesară de a fi schimbată… Este oare profesionist, motivațional, creativ? Pare mai mult o idee care, în loc să manifeste doleanțe pentru consolidarea unui popor, prin idei creative, simbioze ideatice, s-a produs o scindare a populației, celei tinere în deosebi, şi a cauzat sedimente emoționale grave, care se vor exterioriza mai târziu în scăderea considerabilă a speranței de viață, nevoie de cheltuieli mult mai mari pentru medicamente, şi o economie națională cu piață a muncii depresivă.

Nu văd nimic rău că avem elevi care cred că testul la matematică la BAC a fost extrem de simplu. Eu vorbesc la nivel de sistem în ansamblu. Faptul că tocmai peste 40% din absolvenți l-au picat este temei serios să credem că nu este relevant pentru acest nivel de dezvoltare al R.M., că metodele de predare au fost regretabile, politica educațională de stat a fost puțin responsabilă, şi pentru aceasta nu pot fi învinuiți copiii şi profesorii numai. Oricum, elevii cu capacități excepționale vor putea să se dezvolte şi mai aprofundat, chiar dacă testele vor fi mai relevante pentru o majoritate covârșitoare a lor, la această etapă de dezvoltare a R.M.

Nu mai puțin important este ca şi copiii excepționali să manifeste mai multă înțelegere față de majoritatea semenilor lor, şi să nu creadă că a face testarea mai relevantă situației actuale, poate fi în detrimentul lor. În afară de evaluarea școlară mai este evaluarea din partea cererii şi ofertei pe piața muncii, mai este viitorul imprevizibil, care ne va plasa încă multe „teste”, față de care nu putem avea o percepție șablonizată. Vi se pare normal ca oamenii să dorească mult să aibă studii universitare, iar când le obțin să se lamenteze că nu au locuri de muncă? Oare antreprenoriatul nu este o dimensiune în care se pot manifesta? De ce în Japonia lucrează oameni cu studii universitare ca şi muncitori, şi se consideră firesc, iar la noi ar fi o rușine? Acolo pur şi simplu se înțelege că a avea studii universitare nu este o garanție dar este o oportunitate pentru care se merită să investești bani şi s-o cauți pe tot parcursul vieții.

Evaluarea opresivă, aplicată extensiv în R.M., conduce doar la divizarea societății între „clasă dominantă” şi „oprimați”, dar cu nimic la armonizarea socială, din simplu motiv că frecvența conflictelor este mai mare şi natura conflictelor mult mai imprevizibilă.

Cineva spunea că sistemul educațional din Moldova aduce rezultate doar dacă elevii muncesc…, dar de ce totuși elevii manifestă atâta antipatie față de muncă intelectuală în așa proporții? Credeți că aceasta nu poate fi abordată mai inteligent şi mai profesionist? Sigur că da; nu cred că copiii moldoveni sunt mai leneși decât cei din orice altă țară avansată. De ce copiii trăiesc mai bine în țările avansate? Deoarece generația adultă este mai responsabilă anume prin faptul că au creat un sistem de educație care l-au elaborat, şi ajută tinerii să meargă în viață mai nefricoși față de a greși la vârstă timpurie, ca să greșească mai puțin când sunt adulți, mai încrezuți în sine şi mai bine formați. Tocitul inconștient de către o mare categorie de copii de la noi, impus de un sistem greșit, cu siguranță nu dezvoltă astfel de capacități. Sigur că anumite erori se pot întâmpla oricând, dar, iarăși, nu cred că vina o poartă cel mai mult copiii şi profesorii. Este important să recunoaștem şi partea de vină a factorilor de decizie de vârf, a celor care „se rup” din toate puterile să vină în fotolii guvernamentale, iar cum ajung acolo se dau la tot felul de acțiuni de spălare de creieri, etc., pentru a educa o societate docilă lor.

Nu văd nimic rău că sunt copii care le place să învețe pe de rost, ca şi „model” al hărniciei, pentru că așa au fost educați. Dar să nu uităm că chiar cei care li se pare că învățatul pe de rost e un „etalon al reușitei”, s-ar putea să aibă cândva şi idei progresiste pe care și-ar dori să le implementeze anume în patria lor, şi s-ar putea să nu aibă mediu social favorabil pentru aceasta; atunci le va fi mult mai greu decât cred acum. Plus la aceasta, evaluarea opresivă riscă să conducă la situații în care mulți oameni, chiar aparent educați, pot ajunge în stare agravată de dezabilităţi la vârstă timpurie, pot deveni dependenți de programe de asigurări şi protecție socială, iar statul puțin probabil va fi în capacitate să facă față cu resurse necesare. Vă dați seama cum va arăta R.M. peste un deceniu sau două cu așa tempou de auto-distructivitate? Unde se mai poate să ne înglodăm în datorii externe, asociate de fraude de proporții năucitoare pentru viitor?

Oricât de mult nu ar fi criticată şi sfidată umila mea luare de atitudine, continuu să cred că maniera în care se organizează evaluarea la BAC în R.M. este în disonanță serioasă cu viziunile unor somități în domeniul științelor educaţiei (de ex., Ken Robinson, Sugata Mitra), din simplu motiv că este lipsită de creativitate elementară şi perdantă pentru societatea în ansamblu. Evaluarea trebuie organizată mai mult pentru a identifica ce trebuie de ajustat şi de îmbunătăţit la nivel de politici educaţionale, curriculare, dar nici cum nu pentru a crea un “filtru dur”. 

Educația exercită evaluarea în dependență de viziunea filozofică pe care se centrează. Una e să ai educație centrată pe viziunea lui Sf. Augustine, care susținea că: „Curiozitatea liberă e mai bună decât disciplinarea dezagreabilă” şi e cu totul alta să o centrezi pe viziunea filozofică a lui Makarenko, care spunea printre altele: “Ребенка ударить можно, унизить нельзя”/„Poți lovi copilul dar să nu-l umilești”; o citată, pe cât de confuză, pe atâta şi lipsită de ingeniozitate.

Cu privire la acest subiect ar fi câteva sugestii de compromis: (i) până la reforma serioasă a curriculelor să fie oferite șanse egale prin a considera notele de 1, 2, 3 şi 4 ca note de promovare, şi eventual să nu fie promovați doar elevii care vor avea astfel de note la mai mult de 4 obiecte; şi/sau (ii) Ministerul Educaţiei aprofundează şi respectă cu strictețe autonomia universitară, lăsând ca universitățile să selecteze tinerii care vor studii universitare, pe potriva capacităților şi strategiilor de dezvoltare ale acestora; elevii urmează a veni la examene de admitere la facultate în baza mediilor obținute la sfârșit de an de studii al nivelului de școală medie sau liceu. Cu alte cuvinte – să renunţăm la BAC. 

Știu că pentru mulți poate să pară un fel de „șoc” emoțional această idee, dar cu siguranță nu vom avea de pierdut nimic. Vom avea de pierdut şi în continuare dacă se vor menține: curriculele nerelevante, evaluarea opresivă şi profesori nemotivați economic.

Dacă un elev manifestă abilități atitudinale adecvate față de obiectele de care nu manifestă interes, şi decide să ia doar note de trecere, din alea cum s-a propus mai sus, dacă nu încurcă profesorului şi altor colegi, poate şi ar trebui să fie promovat, să i se dea șansa de a nu mai pierde un an. O astfel de schimbare ar scoate şi o povară în plus de pe seama profesorilor şi evaluatorilor.

În felul acesta s-ar scoate stresul inutil de pe conștiința elevilor, s-ar aprofunda capacitățile evaluatorilor de a face distincție mai mare în evaluare, dintre cei care reușesc mai bine şi mai puțin bine, şi s-ar echilibra oportunitățile elevilor de a se aprofunda mai mult în domeniile științifice pe care le preferă mai mult chiar până la reforma esențială a curriculelor.

Desigur va mai persista şi goana după note, dar oricum, într-o atmosferă mult mai puțin destructivă pentru sănătatea tinerei generații, şi a profesorilor. A lăsa notele de 1, 2, 3 şi 4 la cel mult 4 obiecte, pe seama responsabilității elevilor şi părinților, va avea un efect mult mai stimulator, cu efecte de dezvoltare mai specializată a potențialului uman, mult mai bine decât până acum. În ultimă instanţă, scopul nostru ar trebui să fie ca sistemul de educaţie să fie unul de producere a ideilor, sub diferite forme, dar nu de producere a notelor “mari”, iar idei progresiste, inovaţionale, pot produce nu doar persoanele care învaţă fără a manifesta “scepticism” elementar faţă de ceea ce li se cere să înveţe. Contează ca să creăm un sistem mai creativ de stimulare, motivare şi protecţie a drepturilor autorilor de idei şi inovaţii.  

Toate problemele menționate mai sus provoacă tot felul de tensiuni şi îngrijorări, temeri ale diverselor categorii sociale, care nu fac bine şi lasă sedimente emoționale în conștiința noastră pentru generații înainte, iar acestea se transformă în dezavantaje comparative, inclusiv de nivel internațional.

Dr. Norman Vincent Peale, într-o lecție publică: „De ce gândirea pozitivă conduce la rezultate pozitive”, zicea următoarele: „Problema îngrijorării… se regăsește la toți oamenii. Seriozitatea îngrijorării se află chiar în sensul acestui cuvânt. Cuvântul englez „worry” (îngrijorare, temere), provine de la cuvântul anglo-saxon “wyrgan”, care înseamnă a „strangula”, a „gâtui””.

De aici şi întrebarea – în situația în care avem prea multe atitudini neamicale din exterior – la ce bun să ne mai creăm şi noi o sumedenie de probleme singuri, „cu mâinile noastre”, care ne „strangulează” pentru a ne menține în dezavantaj?

Advertisements
This entry was posted in economie, educaţie, Moldova, social and tagged , , , , , , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s