Alternative închiderii şcolilor

În discuţiile care le-am avut în ultimele câteva luni la întâlnirile cu cetăţenii, am zis în repetate rânduri că Republica Moldova (R.M.) are mai multe capacităţi creative, pentru a aborda problema închiderii şcolilor şi mai pluralist, şi cu siguranţă, mai eficient în sens economic şi social, dar şi cu efecte mult mai puţin destructive pentru copiii şi cetăţenii noştri.

Totdeauna am avut convingerea că în R.M. se discută prea mult de eşecuri, deoarece nu se dedică timp suficient pentru a discuta despre viitor. Pentru aceasta este destul să urmărim şi să facem o analiză succintă a timpului de emisie dedicat de către canalele de televiziune emisiunilor, care cu titlu de programe analitice, se pun pe post şi se discută tot felul de: bănuieli, supoziţii, zvonuri, scuze, lamentări, chiar şi calomnii, bârfe, învinuiri, etc., comparativ cu timpul de emisie dedicat discuţiilor legate de viitor şi perspectivele R.M., care nu pot fi concepute fără componenta educaţie, ca precondiţie a dezvoltării social-economice.

Populaţia, şi cu atât mai mult copiii, au dreptul şi trebuie să fie abordaţi de o manieră mai civilizată, din simplu motiv că suntem o societate care nu putem să lăsăm lucrurile doar la voia întâmplării, dar nici să continuăm a menţine o mentalitate, în care poate gândi doar „centrul”, adică numai guvernarea, iar toţi ceilalţi să-şi reducă semnificaţia proprie doar la „atitudini” de ascultători docili.

Sunt nişte gânduri de mai mult timp, dar nu în ultimul rând din considerentele că, din păcate, speculaţiile cu privire la educaţie mai continuă de o manieră regretabilă. Astfel, citind prin unele surse că, chipurile: „… atunci când eşti cel mai sărac stat nu poţi să-ţi permiţi să întreţii şcoli luxoase”, mă întreb – cine oare în ţara noastră pretinde la „şcoli luxoase”? Nici eu, nici alţii din cercurile mele de cunoscuţi, nu am auzit pe nimeni, mai cu seamă din categoria populaţiei satelor în care se intenţionează a închide şcolile, ca să fie „răsfăţaţi”, cu „capricii” de a li se asigura lux pentru procesul educaţional al copiilor lor. Şi dacă aşa ceva nu se întâmplă, înseşi utilizarea sintagmei „şcoli luxoase” este foarte speculativă.

Nu mai puţin „interesante” şi „competente” pare a fi şi opinia că chipurile ar exista o încercare de a bloca reforma în educaţie prin denaturarea sensului real al acesteia, de parcă populaţia noastră, trebuie să uite cu totul că ar mai putea avea capacităţi de a propune alternative, în  căutarea de bunăstare şi viaţă cu demnitate, doar din simplu motiv că unii s-au „orgolizat” atâta, încât a rămas prea puţin loc pentru raţiune şi pluralism.

Se pare că accentele logice din politica educaţională se schimonosesc intenţionat, din rea-voinţă, pentru a devia conştiinţa socială de la faptul că cineva trebuie să-şi asume mai multă responsabilitate de viitorul şi copiii acestei ţări, iar această responsabilitate trebuie să fie asumată de cei care se doresc la guvernare. De altfel lucrurile vor continua să se agraveze. Iar dacă aceste declaraţii se fac nici intenţionat, şi nici din rea-voinţă, eventual din lipsă elementară de competenţe, să ne întrebăm tranşant – cui trebuie politici de o atare „calitate”?

Astfel, care ar fi alte două alternative închiderii şcolilor, sau mai bine zis, care ar fi primele două alternative, astfel încât închiderea şcolilor să fie o a treia, şi cea mai „pesimistă”?

Prima, în viziunea mea, este instalarea „pereţilor separatori” în coridoarele şcolilor vizate pentru închidere. Industria de construcţii modernă oferă o serie largă de materiale de construcţii din diferite materiale, uşor operabile, la preţuri accesibile ca şi cost, astfel încât o şcoală proiectată/construită pentru un număr mare de copii, în care au rămas copii puţini sau foarte puţini, să fie instalaţi pereţi separatori, ca să fie posibil de încălzit doar acel segment spaţial al şcolii, care este necesar pentru buna desfăşurare a procesului educaţional, al unui număr de copii şi cadre didactice care mai sunt în localitate, la alegerea administraţiei şcolii şi/sau APL. La fel de uşor pot fi re-schematizate şi re-branşate inclusiv reţelele de încălzire centralizată ale şcolilor care dispun de acestea, în virtutea faptului că ţevile de metal greu de mânuit pe timpuri, acuma nu mai sunt o problemă, având pe piaţă o sumedenie de ţevi/materiale de polipropilenă, etc., mult mai uşor operabile, inclusiv din cele rezistente la temperaturi înalte.

Idea ar putea să pară cuiva „prea neobişnuită”, „ne-standardizată”, şi nu e greu să ne dăm seama cui. Idea ar putea să pară cuiva „prea neobişnuită” şi din partea unor categorii de cetăţeni, uşor influenţabili, pentru care ar putea să apară întrebarea – ce facem cu restul clădirii?

E şi aceasta o întrebare, dar noi (ca şi toate ţările lumii, inclusiv cele bogate), suntem în situaţie de a lua decizii în permanenţă sub influenţa circumstanţelor specifice nouă. Trebuie să ne gândim în permanenţă ce contează mai mult: (i) sănătatea şi confortul copiilor sau pereţii clădirii „rămase” dincolo de spaţiul separat şi temporar ne-inutilizat?; (ii) confortul copiilor de a învăţa în comunitate/proximitate imediată, sau de a avea un autobuz nou care să mai vină prin sat?; (iii) scopul de a eficientiza procesul educaţional şi a ieşi din criză, sau de a proceda de o manieră „obişnuită”, fără a ne asuma mai multe responsabilităţi şi fără a manifesta mai multă creativitate, chiar şi în condiţii de dificultate şi penurie?; (iv) ne axăm mai mult pe căutarea soluţiilor mai creative şi mai benefice de viitor, sau continuăm „tactica auto-compătimirii”? Ar fi bine să conştientizăm, apropos, că conform spuselor unui mare formator, Les Brown: „Auto-compătimirea este cel mai mare duşman al nostru, şi dacă cedăm în faţa ei, nici o dată nu vom putea face nimic înţelept în lumea aceasta”.

A 2-a alternativă poate fi „şcolarizarea de vară”. Problemele majore de care se confruntă R.M. ca ţară sunt de natură economică, care sunt numite diferit: (i) criză economică, (ii) criză politică, sau prin alte clişee „la modă” pe la noi, dar mai puţini se încumetă să recunoască tranşant, că în R.M. există criză de capacităţi, inclusiv capacităţi de asumare a responsabilităţii faţă de copiii şi de viitorul nostru ca ţară.

Am ferma convingere că dacă această alternativă ar fi aplicată, ar da economii imense de resurse energetice, actualmente folosite pentru încălzirea şcolilor, şi financiare, iar copiii, în cea mai mare parte ar creşte mai sănătoşi, având în vedere că nu şi-ar ruina sănătatea în sălile de şcoală reci în timp de iarnă. Multor copii le-ar plăcea ca vacanţa mare să fie în lunile decembrie-februarie, iar vara să meargă la şcoală, cu o mică vacanţă de o săptămână, pentru a merge eventual la mare, etc. Ar fi o opţiune temporară, până se va relua o tendinţă temeinică de consolidare a capacităţilor umane şi de creştere economică.

Paradoxal, această propunere a fost acceptată bine de către doi consultanţi internaţionali din Germania şi Polonia, cu care am conlucrat într-un proiect de eficientizare a fluxurilor financiare în sistemul educaţional încă prin anii 2003-2004, şi a fost introdusă în raportul de consultanţă, dar nimeni din autorităţile de atunci nu a luat-o în seamă serios. Să fie oare aceasta din „dragoste de popor”, sau deoarece cuiva îi convine creşterea continuă a datoriilor externele ale R.M., faţă de creditori, furnizori, de resurse energetice etc.? De ce o idee de acest gen a fost acceptată uşor de către cetăţeni străini, cu viziuni deschise, şi nici de cum nu se „lipeşte” de conştiinţa noastră socială şi a factorilor de decizie?

Această categorie de copii, din satele care ar absolvi şcoala medie de cultură generală toamna târziu, dacă ar merge la facultate cu o jumate de an mai târziu, nu ar fi o problemă mai gravă, decât riscurile imense de sănătate, cu eventuale complicaţii cronice, de care se confruntă frecventând şcoala pe timp de iarnă, în spaţii efectiv ne-încălzite, sau eventual deplasându-se mulţi ani la rând cu autobuzul la distanţe de 15-20 de km. la o altă şcoală. Sănătatea contează mult mai mult.

O altă întrebare care poate apărea este legată de calitatea profesorilor din şcolile vizate închiderii, adică a celei categorii de profesori care predau obiecte pentru care încă nu au calificări. La această întrebare statul R.M., reprezentat de Ministerul Educaţiei, trebuie să-şi asume rolul de a investi bani pentru avansarea şi extinderea calificărilor lor. Iar aceşti bani vor fi obţinuţi din economiile considerabile de pe urma alegerii eventuale a uneia din primele două alternativele descrise, care pot fi folosite la intensificarea perfecţionării mai aprofundate a acestei categorii de cadre didactice, şi care ar putea pune accente mult mai mari, decât anterior, pe extinderea motivaţiei şi cultivării curiozităţii copiilor, în procesul educaţional, şi mai puţin a pretinde că aceasta nu este o soluţie.

În R.M. oamenii pot şi trebuie să fie mult mai valorizaţi, în contextul politicilor sociale şi economice din ţară, inclusiv cei din satele vizate închiderii şcolilor. Zic aceste vorbe deoarece atunci când oamenilor li se indică pur şi simplu ceva, în cazul nostru de a le închide şcolile, din cauze deja cunoscute, este evident că valoarea şi rolul acestor oameni în luarea deciziilor legate de viitorul comunităţilor lor, şi a copiilor lor, este redus la zero. Or, reducerea la zero a rolului oamenilor în luarea deciziilor legate de viaţa lor cotidiană, este evident o manifestare de subminare a sensului vieţii lor şi a valorii acestor oameni; prin natura sa – astfel de manifestare şi atitudine faţă de aceşti oameni, implică disperare.

La fel, în această luare de atitudine, nu vreau să reduc din valoarea rolului şi recunoştinţei faţă de instituţiile financiare internaţionale, care ştiu că susţin R.M. şi sunt interesate de găsirea unor soluţii optimale de depăşire a crizei. Contează foarte mult, şi rog, ca aceste luări de atitudine, să nu fie percepute ca nişte manifestări contra bunelor intenţii ale Domniilor lor.

Nimic nu poate fi mai grav ca atunci, când unui om i se va spune, chiar şi indirect, aşa cum se procedează în cazul închiderii şcolilor, că în esenţă, este lipsit de dreptul de a alege, deoarece ar fi incapabil de a fi parte a deciziei legate de viaţa lui. De ce aşa ceva ar putea fi tolerată atunci când se reduce la zero valoarea umană a unor comunităţi şi sate întregi, cu privire la eventuală închidere a şcolilor? Putem oare vorbi de o solidaritate comunitară, care s-ar manifesta ca şi un factor de „dezamorsare” a emoţiilor negative, acumulate în cazul când li se spune „subtil” şi „amiabil” că nu au decât să accepte constrângerile din centru?

În nevoia stringentă a R.M. de a ieşi din criza economică, contează mai mulţi factori: (i) capacităţile umane/educaţia, calificările, (ii) calitatea acestora, (iii) guvernare cu integritate, şi (iv) ca oamenii să fie recunoscuţi în egală măsură ca factori de producere ai bunurilor economice şi beneficiari nr. 1 ale repartiţiei echitabile a bunurilor produse, dar nu mai puţin contează şi (v) starea de spirit a oamenilor. Nimic nu poate fi mai mobilizator decât atunci când oamenii sunt ajutaţi şi încurajaţi să meargă printr-un proces, în care să-şi păstreze şi dezvolte continuu senzaţia că ei sunt valoroşi.

Abordarea actuală, cu o singură alternativă – de închidere a şcolilor – este şi decepţionantă, şi amăgitoare şi depresivă, şi nu va conduce la nimic bun, decât doar dacă oamenii o vor accepta benevol, după mai multă chibzuinţă asupra acesteia, în comparaţie cu primele două descrise în acest articol. Trebuie să chibzuim mai mult asupra viitorului, pentru că avem de trăit acolo.

În gândirea cuiva din factorii de decizie, ar putea „licări” idea că prin eventuală închidere a şcolilor, în R.M. s-ar produce mai repede urbanizarea. Şi, ar avea dreptate, într-un fel. Numai că e bine să nu uităm, că astfel de trişări şi trucări constituie un proces ne-firesc, implică multă disperare, probleme de adaptare, care poate ţine oamenii în sărăcie în orăşele sau centre raionale inclusiv, care dealtfel, în cazul unor politici de bună calitate, ar putea conduce la realizarea de către aceiaşi oameni, a unui un trai mult mai avut şi mai fericit în satele natale. Starea de spirit a populaţiei contează mult.

Fără multe calcule este lesne de înţeles că dacă din banii care au fost cheltuiţi pentru procurarea autobuzelor şcolare, erau cumpărate câte un computer portativ la preţ de circa 100-150$ fiecărui elev şi profesor, din şcolile „vizate” închiderii, dotate şi cu programe şcolare computaţionale, randamentul unei astfel de investiţii ar fi fost foarte mare, chiar dacă unii profesori sunt nevoiţi să predea lecţii în paralel, la copii a câte 2 clase diferite la un loc. Desigur ar fi fost un pas constructiv spre eradicarea dezechilibrului imens de venituri în societate, şi spre creşterea şanselor de ieşire din criză economică chiar într-un viitor rezonabil. Însă, consecinţele închiderii şcolilor şi procurării autobuzelor şcolare, pentru acest scop, nu au decât efecte destructive şi sortirea societăţii moldovene la rămânerea în urmă pe termen lung.

Advertisements
This entry was posted in economie, educaţie, Moldova, social and tagged , , . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s