Nevoia de securitate economică

În R.M. s-au făcut încercări de a dezvolta un stat fără a atrage atenție suficientă securității economice. S-a încălcat grav criteriul puterii economice de negociere și nevoia de dezvoltare a acestuia. Securitatea economică poate fi realizată prin extinderea și aprofundarea înțelegerii acestui concept, de o mare majoritate a populației, prin ridicarea lui pe locul prim sau secund în sistemul de valori al culturii R.M. Este încă o mare șansă a noastră, fără prea multe alternative în fața viitorului.

Imaginați-vă că într-o bună zi ca prin minune, în R.M. se anunță că persoanele care au achitat bani la bănci sau alte instituții de creditare pentru credite, de orice natură, l-i s-au făcut recalculări din contul clauzelor abuzive, prin lege organică cu efect retroactiv, pe perioada de după declararea independenței, și sunt invitați pe la bănci să-și primească banii. În scurt timp la ghișeele băncilor s-ar crea cozi, și oamenii ar veni să primească banii fiind conștienți că procedează corect, că banii care li se restituie este meritul lor, că acești bani sunt un cuantum echivalent al muncii lor și, că probabil o fi fost cauza unei greșeli comise anterior ”cu voie” sau ”fără de voie”; că se restabilește un adevăr, că se ajustează echitatea social-economică, etc., etc. Câți din acea categorie de cetățeni ar refuza o atare eventuală restituire?

Ce-ar fi dacă, însă, oamenii ar trebui să fortifice șansa de a li se restitui banii achitați prin clauze abuzive, printr-o lege organică adoptată în parlament, cu efect retroactiv până la declararea independenței – câți ar adera și ar susține această inițiativă? Greu de zis…; de ce? Pentru că deja e vorba de nevoia unei culturi economice mai bine formate; pentru că, probabil, puțin este înțeles că contează imens a ”…face ca oamenii să gândească corect, înainte de a proceda corect”, vorba economistului Mark Thornton.

Citesc cuvântul ”cultură” în Dex și văd că definiția acestuia susține că ar cuprinde, chipurile, inclusiv: ”Totalitatea valorilor materiale […] create de omenire”… etc. Pe de altă cunoaștem că definiția noțiunii de ”capital cultural”, în versiunea economistului Bourdieu P. (1999), înseamnă: ”valori/active convertibile în anumite condiții în capital economic, și pot fi instituționalizate sub formă de calificări educaționale”. Prima sugerează o lipsă de coerență; încearcă să convingă că: ”totalitatea valorilor materiale…” într-o societate pot fi considerate ca parte a culturii societății date; sintagma: ” Om de cultură = persoană cu un nivel intelectual ridicat, care posedă cunoștințe universale temeinice [accentuare de autor]”, este non-sens și mai mare, deoarece este marea greșeală care ne ține în iluzia că a poseda cunoștințe universale temeinice poate fi posibil. Această iluzie ne ruinează grav șansele de a face sens din educație în scop de dezvoltare. Țările avansate au pus accent pe calificări specifice în primul rând, pe abilități de muncă în echipă și în rest – la discreția oamenilor, ce le mai este pe plac… A fi rațional mai poate însemna că nu e posibil și nu se merită a încerca să cuprinzi necuprinsul. Oare un om foarte bine format, care gândește foarte bine într-un anumit domeniu de specializare și calificare, pentru binele său și al țării, având moralitate și fără a comite ilegalități, nu poate fi considerat om de înaltă cultură? Cunoștințele universale temeinice pot să nu coreleze cu nevoia de relevanță scopului de dezvoltare economică, și chiar pare să fie contrar nevoii de a ne centra pe relevanță, utilitate, nevoii de apreciere la justa valoare a gândirii veritabile, distinse într-un domeniu de importanță critică a unei situații. Din cele 2 definiții putem conchide că: ”…totalitatea valorilor materiale…” pot fi doar un indiciu al calității culturii, iar accentul major pe sintagma: ”…instituționalizate sub formă de calificări educaționale” denotă că cultura poate fi percepută mai bine ca un sinonim al cuvântului gândire de o anumită calitate.

Las la discreția cititorului să hotărască pentru sine dacă contează mult sau puțin aceste subtilități, dar pe fundalul înțelegerii greșite a noțiunii de cultură – de a formă cultură avansată prin ”cunoștințe universale temeinice” – s-a acordat prea puțin timp pentru formarea culturii economice ­și logicii economice. Se comit foarte multe alte erori de înțelegere, atitudine pe alte diverse planuri, în detalii și subtilități care pe termen lung subminează esențial capacitățile de a ”prinde” șansele de dezvoltare economică, sau de realizare a avantajelor competitive ale țării; ruinează eforturile deja efectuate anterior. Populația devine victimă a elementelor populiste și nu face decât să agraveze și mai mult confuziile, frecvența conflictelor și crizelor, stresul exagerat și chiar isteriile sau depresia, care duc la scăderea randamentului economic și calității vieții. Las la discreția cititorului să hotărască pentru sine dacă e posibil să credem în iluzia unui ”nivel avansat de cultură” într-o societate cu economie foarte slabă.

Țin minte cu lux de amănunte cum în primii ani după declararea independenței guvernarea de atunci vorbea mult despre nevoia de a dezvolta un ”sistem bancar puternic”. S-a promovat o politică monetaristă acerbă, care acuma ne costă extrem de scump; ne costă riscul imens de a pierde suveranitatea. Ulterior, prin anii 2000 și după, exponenții guvernării vorbeau foarte des, cu scop de a ”atrage investitori străini” în R.M., că avem ”forță de muncă ieftină”. Puțini care înțelegeam că aceasta de fapt echivala cu o mare pacoste pentru viitorul R.M.

Cam tot în acea perioadă un mare ”expert economic independent” la Chișinău vorbea cu ”mare convingere” că în R.M. dacă guvernul ar investi mai mult în obținerea de către tineri și alte categorii de populație a studiilor universitare, se va crea, chipurile, o ”inechitate” prin faptul că cei care nu merg la facultate ”subvenționează” pe cei care merg… Cameramani TV și jurnaliste roiau în jurul lui, fiind antrenați într-un proces intens de… ruinare a viitorului nostru ca stat și ca popor. Logica dezvoltării e tocmai inversă. Economiștii din țările avansate economic susțin că bugetul de stat este format din taxele persoanelor care fac studii universitare, iar banii publici sunt cheltuiți pentru oamenii care nu merg la studii universitare. Acel fals promovat în R.M. pe atunci continuă să marcheze negativ conștiința socială și acum, propagându-se tinerilor moldoveni de a opta pentru școli vocaționale în loc să opteze pentru a merge la facultate.

Astfel, trăim consecințele grave ale cel puțin trei greșeli mari comise chiar din primii ani după declararea independenței – (i) iluzia sistemului bancar ”puternic”, (ii) că chipurile dacă statul nu investește în studii superioare pentru toți tinerii și cetățenii care-și doresc, politica de stat este mai ”echitabilă” și (iii) cea a aplicării nestingherite, denigratoare și rușinoase a noțiunii de ”forță de muncă ieftină”, astfel, promotorii acelor ”idei” propagând un mare dezavantaj poporului pe care-l reprezentau.

În ciuda apariției unei serii de instituții și facultăți de științe economice, și altele de profil, și după mulți ani de experiență acumulată, situația din R.M. continuă să se agraveze, ceea ce denotă că în mare parte educația economică inclusiv, continuă să fie una ”sterilă”; greu de crezut că așa ceva poate fi posibil. În discursurile publice încă nu se simte nici cât-de-cât un sentiment de rușine și/sau remușcări pentru drama din R.M. Să fim sinceri cu noi înșine – nu putem să credem că plecarea atât de masivă a populației băștinașe din R.M. ar fi cauzată doar de ”curiozitate”, sau doar din cauza factorilor externi, sau că noi am putea să fim o ”excepție” și am putea dezvolta un stat fără oameni…

Guvernarea actuală pare să ia anumite măsuri, deși par foarte ”stângace”, prin a vinde cetățenie contra unor potențiale investiții a unor sume în economia națională, în timp ce în politica educațională de stat se continuă pedalarea pe ”idea” că pentru tinerii din R.M. a merge la școli vocaționale este efectiv… ”cea mai bună alegere”.

Majoritatea covârșitoare a politicienilor au promovat și propagă idea că în R.M. economia de piață este o alternativă bună, dar au uitat, sau poate omis intenționat, că economia de piață fără calificări, echitate și bun simț, nu poate funcționa. Fără a investi serios și gestiona foarte calificat sistemul de educație – ca precursor invariabil al unei reforme culturale autentice, și prin motivarea profesorilor – pentru avansarea culturii economice la nivel societal, șansele sunt infime.

Nici până acum nu se aude din partea vreunui exponent al guvernării – ”… realizarea progresului nu constă în a crește mai mult abundența celor care deja au mult, dar în a oferi suficient celor care au puțin” – faimoasa vorbă a lui Franklin D. Roosevelt, declarată în 1937. Dacă acest citat cuva nu-i place, fiind format în lumea capitalistă, sunt și alte citate celebre, mai timpurii, cum ar fi că: ”Sarcina majoră a caracterelor deosebite în istorie a fost de a învăța științe și de a le pune în practică, astfel ajutorând la gestiunea națiunii” (Zhang Heng, 78-139), sau: ”A corecta greșelile dacă le avem și a ne păzi de ele dacă nu le avem” (Zhu Xi).

Roosevelt F. D. a fost mai întâi de toate un mare statalist și a înțeles că cea mai mare valoare în economie o constituie mai întâi de toate oamenii, iar ulterior economiștii educologi au pus accent pe oameni și calificări, și pe cultură economică care pot fi cultivate doar în oameni, prin sensul cultivării permanente a echității. Karl Marx la fel, a promovat printre altele și idei progresiste, pentru epoca în care a trăit: ”Noi prezumăm munca într-o formă care o etichetează ca fiind exclusiv umană. Un greier efectuează operații care seamănă cu cele ale unei țesătoare, și o albină face arhitectul să se simtă jenat în comparație cu măiestria sa de a-și construi celulele. Dar, ceea ce distinge un cel mai rău arhitect de cele mai bune albine este că, arhitectul ridică structura elaborării sale mai întâi de toate în imaginație înainte de a o construi în realitate. La finele oricărui proces de muncă obținem un rezultat care a existat mai întâi în imaginația elaboratorului, de la începutul muncii depuse”. K. Marx recunoaște importanța imensă a imaginației omenești, dar nu pare să fi ajuns la nivelul de-a înțelege că imaginația poate fi cultivată prin educație; că nu orice fel de educație conduce și la cultivarea unei imaginații adecvate scopului de dezvoltare economică. K. Marx nu pare să fi putut prezice că o mare parte din munca omenească contemporană poate fi, și va continua să fie, înlocuibilă cu munca robotizată. Dacă eventual, însă, crește cota muncii robotizate, logica economică nu ar trebui să admită că oamenii ”nu mai trebuiesc”, sau că putem distruge demografic, sau ”alunga” efectiv cetățenii din patrie.

Pornind de la susținerile de mai sus, consider justificat a folosi cuvintele ”cultură economică” ca sinonimie directă cu ”gândire economică” și să admitem că idea de a corecta greșelile dacă le avem și a ne păzi de ele dacă nu le avem, ne va face bine. Interpretările în scop de analiză a problemelor serioase corelează strâns cu necesitatea permanentă de a lua decizii: dacă situația economică e bună – pentru a nu admite trecerea în stagnare sau declin; dacă economia este în criză – cum pot fi găsite răspunsuri la chestiunile arzătoare, de ex.: (i) Cu ce am greșit? Cum depășim criza? (iii) Există careva alternative/variabile/factori/ ai creșterii care încă nu au fost aplicate în R.M.? Dacă există, cum să le aplicăm? etc…

Soluții mai sunt și nu numai una. Dar toate nu pot fi abordate la un loc, și să începem cu una foarte gravă. Contează imens dacă ne dorim să le luăm în seamă și să facem anumite corecții sau remedieri ale greșelilor din trecut, și ca acestea să nu fie în detrimentul populației băștinașe. E cazul să admitem că, de ex., dacă un cetățean la momentul luării unui împrumut nu avea cunoștințe cu privire la clauze abuzive și a achitat în baza acestora bani creditorului, aceasta nu trebuie să fie percepută ca o ”situație consumată”, sau ca o ”lecție din greșelile proprii”, sau să uităm de acei bani, dar să fie protejat prin lege organică dreptul de a pretinde la corecții(e), prin a reveni la acele contracte și din momentul când, în rezultatul muncii intelectuale ulterioare, află că a fost supus uneia sau unor clauze abuzive, care iau cauzat pierderi și dezavantaje. Este urgent necesar, cel puțin de dragul necesității de a cunoaște și a cultiva senzația că echitatea poate și trebuie oricând reabilitată în cultura economică, de dezvoltare a statului.

Bunăoară, clauza contractuală: ”Plățile efectuate de Împrumutat vor fi aplicate în următoarea ordine a priorității: în primul rând asupra dobânzii pentru ne-executare, apoi pentru ratele restante și în final pentru rata curentă” trebuie declarată nulă prin lege organică și înlocuită cu formularea: ”Plățile efectuate de împrumutat vor fi aplicate în următoarea ordine a priorității: în primul rând pentru rata curentă, apoi pentru ratele restante și în final pentru dobânzile de ne-executare”. Ca alternativă, poate fi aplicată o anumită rată a dobânzii anuală, negociată de părți, plus rata inflației calculată de BNM aplicabilă atât pentru suma principală a creditului cât și pentru dobândă și sumele restante. Indiscutabil debitorul achită deja mult mai mult decât ia ca împrumut, rata inflației calculată constituie asigurarea valorii banilor în timp, iar dobânda pentru perioada care urmează, inclusiv profitul și asigurarea creditorului. O altă formă poate fi aplicarea ratelor flotante, ajustabile de la an la an, aplicate deja pe larg în băncile din occident.

Din surse demne de încredere, cunosc un caz în care după achitarea totală a unui credit, fie chiar și cu o întârziere considerabilă din motive obiective, se calculează o sumă de penalități pentru întârziere, care iarăși a fost achitată, după care alte penalități de întârziere… care după o perioadă de ”alergări prin instanțe judecată”, în timp de aproximativ 2 ani constituie o creștere de peste 310% (!?).

Oare din ce teorii economice s-au ”inspirat” autorii acelor contracte de credit, și executorii judecătorești, că o creștere atât de șocantă să poată fi considerată ”normală”? Dacă un creditor simte atât de mare ”nesiguranță în domeniul financiar” într-o economie cum este cea din Moldova, de ce în genere se implică în acest domeniu de activitate economică? Să mai luăm aminte că în R.M. nu se folosește clauza cu privire la Forță Majoră în contractele de împrumut. Oare nivelul avansat de corupție în țară, nu constituie o Forță Majoră gravă pentru un eventual antreprenor începător, sau pentru un antreprenor care mai crede în integritate morală și nu vrea să se ”înglodeze” în cercul vicios al mituirii? Lipsa clauzei cu privire la Forță Majoră exclude nevoia de-a aplica logica economică și rațiunea de către creditor, ”închide ușa” oricăror argumente plauzibile din partea debitorului, oricât de credibile și grave n-ar fi, exclude orice efort de analiză a situației specifice fiecărui împrumutat…, dar trebuie. Lipsa clauzei de Forță Majoră de la sine denotă că crește riscul agravării situației coruptibile în economie.

Înțeleg că creditorii vor și trebuie să vrea garanții solide ca în economiile avansate, dar este și important să recunoaștem că dacă doresc să dezvolte afaceri în domeniul respectiv, nu pot face în detrimentul echității economice; nu trebuie să se comporte ca un ”crucișător” al capacităților și principiilor unei economii civilizate – normale; nu trebuie să contribuie la creșterea șocantă a dezechilibrului economic dintre săraci și bogați. Idea umanistă a lui Roosevelt F. D. poate avea deschidere cu greu în cultura economică din R.M., dar în realitățile deja existente în legislația de aici, felul cum sunt formulate clauzele cu privire la calcularea achitărilor și penalităților pot fi tratate ca „îmbogățire fără justă cauză [care] este interzisă de lege”, conform Art. 1389. Cod Civil al R.M. Clauzele abuzive sunt devastatoare pentru șansele de dezvoltare a statului; creditorii în loc să aibă rol de instituții-parteneri în procesul economic – distorsionează, storc, istovesc și ruinează șansele de a sincroniza procesul economic cu nevoia invariabilă de dezvoltare a capacităților umane pentru dezvoltare durabilă. Nu poate să existe doar dreptul creditorilor de-a avea ”asigurare” în economie, încât se sfidează dreptul majorității cetățenilor de-a avea un stat funcțional, și securitate economică a statului. Nu poate să prevaleze dreptul creditorilor de-a avea ”asigurări” încât să distrugă abilitățile antreprenoriale de asumare a riscurilor în economie, fără ca creditorii să-și asume o careva parte a riscului; nu este echitabil. Astfel economia este ”sugrumată”. Politicile economice echitabile și cultura economică avansată pot reduce frecvența și dimensiunile crizelor economice, pot reduce sărăcirea subită a populației în fața unor șocuri economice cauzate din exterior. ”Apetitul” de bani al unor creditori nu trebuie să excludă posibilitatea efectuării unor corecții și unor remedieri ale greșelilor din trecut.

Dacă eventual un astfel de creditor este un investitor străin, trebuie să aflăm – în țara de origine ar fi putut aplica astfel de clauze contractuale de conotație cvasi-infracțională?

O eventuală corecție, așa cum se propune aici, va fi benefică inclusiv pentru instituțiile de creditare. Managerii acestora cred că au imaginație de calitate; ar trebui să admită că dacă eventual în viitor în R.M. va veni acea nefericită zi când va prevala o populație de alte origini etnice decât cea autohtonă, cu eventuală ”coeziune” mai formată decât cea existentă la noi, va apărea o situație total imprevizibilă sub multe aspecte pentru ei inclusiv. Atunci creditorii vor pierde în cel mai rușinos mod, întrucât acaparează capital pe seama tratării inechitabile și inumane a populației băștinașe majoritare, dar îi vor pierde în fața străinilor, cu eventuale interese diferite de a păstra suveranitatea statului. Nu cred că putem trece cu vederea un atare risc real asupra R.M. Acea situație de coșmar poate deveni realitate deja în viitorul previzibil; nici când nu putem fi siguri că cei care pot veni după emigrarea moldovenilor vor avea o cultură a toleranței superioară celei din rândul populației băștinașe de acum.

Cea mai mare problemă care ne va chinui, însă, este rușinea că ne-am asumat ”independența” și/sau ”suveranitatea”, care nu am fost în stare să o valorizăm, continuând să tot căutăm scuze în loc de soluții, din contul resurselor societale și economice deja existente în R.M.

Oriunde nu am fi prin lume, fie mai departe sau mai aproape de casă – Patria trebuie păstrată – or, în acest sens avem exemple destule, fără a da nume de țări, unde populația unor țări are prezență efectiv peste tot în lume, în diferite proporții și, tot odată, păstrează cu sfințenie Țara-Statul-Patrie ca o valoare invariabil extrem de importantă.

În fine, dorința de asigurare a unora – fie sub formă de creditori instituționalizați sau de altă natură – nu trebuie să împiedice dezvoltarea calității majorității societale de a-și cultiva cultura economică, de a trăi într-un mediu social cu demnitate umană și de a cere corecții atunci când apare nevoia și/sau se consideră necesar.

În concluzie ar mai fi benefic un citat: “Lucrurile au rădăcini și ramificări. Afacerile au începuturi și sfârșituri” (Zhu Xi). Să nu admitem ca sfârșitul statului R.M. să aibă loc din cauza afacerilor unor pretinși ”monetariști” fără cultură economică.

Advertisements
Posted in economie, educaţie, justiţie, Moldova, social | Leave a comment

BAC-ul devine o ruşine naţională

Intuiesc că atunci când unii vor citi aceste rânduri, pot să creadă că eu aş „susţine” sau „încuraja” copiatul la examene. Categoric nu, dar eu susţin cu toată convingerea că problema copiatului, hărţuiala nejustificată şi chiar traumatizarea psihologică a copiilor în timpul evaluării, fie la BAC sau în alte examene susţinute în R.M., are alternativă inteligentă.

Felul în care sunt maltrataţi tinerii la BAC devine deja o ruşine naţională. Consider că această temă este uşor de eradicat, şi trebuie cât mai urgent, deoarece nu este aceasta cea mai gravă problemă a deficienţelor culturale din R.M. O altă „fază”, la fel de gravă, este şi pretinsa manifestare de „inteligenţă”, când în mass-media se prezintă şi se ironizează pe seama aşa-ziselor „perle de la BAC”.

Dacă tot am atins problema unor „perle” – un produs urât al imaginaţiei unora mânată de goana după „senzaţii tari” – vreau doar să vă dau câteva exemple de vorbe „inteligente”, auzite de la diferiţi profesori universitari, doctori/doctori habilitaţi, care merită mult mai multă discuţie şi … regrete că aşa vorbe mai pot fi auzite: „Las şi ei [profesorii tineri, n.a.] să-şi facă operaţie la coardele vocale, aşa cum am avut eu…”; „Nu-i posibil de făcut referinţă la materiale audio”; „Nu ştiu cum dar nu-i aşa…”; „La ce-ţi trebuie tocmai 270 de referinţe?…, 200 nu-i destul?”; „Vreai Premiul Nobel? – scrie o carte…”; „Cine a apărut mai întâi – oul sau găina?”; „Trebuie de găsit altceva, numai nu educaţia…”; „Noi aici în R.M. nu avem economia educaţiei, de aceea nu poate fi acceptată …”; „De ce nu te duci să-ţi aperi teza în străinătate?”; „Situaţia economiei R.M. are şi părţi pozitive, cum ar fi creşterea profitului companiilor de recrutare a datoriilor…”;  şirul poate fi continuat dar, scuze, nu pot fi enumerate într-un articol de luare de atitudine.

Rog foarte mult colegii de breaslă care, şi dacă, citesc aceste rânduri, să ia atitudine de pe poziţia că, acei profesori universitari care au zis atare vorbe ridicole cu siguranţă nu constituie majoritatea; la ce ar trebui să ne mai fie jenă de ei, sau teamă, sau să-i tolerăm? Domnilor, aşa nu se mai poate; suntem pe muchie de prăpastie. Întrebarea este – vom avea curajul să ne pronunţăm, să luăm atitudine?

De ce în R.M. avem sărăcie? Una din cele mai mari cauze este că “tocilăreala” a fost cultivată ca „virtute” naţională; populaţia adultă din R.M. greşeşte mai mult ca adulţii din alte ţări ale lumii. Iar la noi se comit greşeli mult mai frecvente, deoarece sunt intimidaţi şi insultaţi copiii atunci când greşesc fiind mici. În sistemele educaţionale şi culturile civilizate ale lumii contemporane, copiii nu sunt insultaţi sau ironizaţi când greşesc, dar, cu mult profesionalism şi înţelepciune greşelile sunt luate în calcul pentru a identifica unde şi cu ce să ajute copiii în creştere; pentru abordare individualizată; pentru aceasta există ştiinţele educaţiei, nu? Greşelile copiilor sunt un indiciu esenţial al provocării adulţilor de a-şi ghida domeniul educaţional, de a-i ajuta, dar nici cum nu de a-i insulta şi ironiza public.

Citesc aceste rânduri care urmează şi mă ia groaza câtă isterie se face: „Încă un examen de BAC, noi incidente” […] „10 elevi au fost scoși din sălile de examinare pentru că au fost prinşi copiind…”… Cum putem să sperăm la un viitor decent cu atâta dispreţ faţă de generaţia în creştere şi faţă de sine? Noi repede vom putea fi număraţi „pe degete”, cu aşa „cultură atitudinală” faţă de cultura educaţională. Oare nu ar trebui să ne fie ruşine în faţa corpului diplomatic de la Chişinău, pentru felul cum tratăm copiii?

Noi avem nevoie ca oamenii viitorului să fie chibzuiţi, care vorbesc mai succint, laconic, dar gândesc ce vorbesc, şi nu care au „vorbirea dezvoltată”, vorbesc mult, dar mai puţin ţin cont… de ceea ce vorbesc. Schimbarea scopului educaţiei schimbă şi metodologia evaluării inclusiv; evaluarea tot este parte a procesului educaţional şi nu poate fi admisă ca mijloc de „ranchiună” sau de propagandă, sau distragere a opiniei publice de la probleme cu adevărat grave şi ruşinoase în economia naţională.

Aceste schimbări nu pot fi efectuate cu profesori demoralizaţi de starea lor economică.

Pornind de la aceste idei, dar şi sub presiunea lipsei de timp, propun şi îndemn să luăm atitudine – copiii sunt cei mai inocenţi pentru situaţia în care am ajuns, şi de aia, să ne descurcăm mai întâi cu luciditatea şi inteligenţa celor adulţi, ca probabil, să ajungem să înţelegem că copiii şi tinerii din R.M. tot merită un minister al educaţiei mai profesionist, inteligent, civilizat. Aceste schimbări copiii nu le pot face fără susţinerea înţeleaptă a societăţii în ansamblu, de altfel pierdem enorm, pierdem valori irecuperabile. Cine poate să mai ridice şi să mai audă aceste întrebări, cui poate să-i mai pese, dacă nu ne pasă şi nu ne gândim noi la viitorul nostru?

Am ferma convingere, că noi putem şi să evaluăm copiii, şi să încurajăm dezvoltarea unui atare set de priceperi şi abilităţi care sunt mult mai utile şi mai durabile pentru fericirea copiilor şi viitorul nostru, decât acele „competenţe” care sunt evaluate acuma, dar, din păcate, puţin utile. Tot odată nici profesorul nu va nimeri în ipostază ruşinoasă în faţa elevilor la evaluare, de a fi „spion”; de a se ivi pe sub bănci. Totul rezidă în: (i) calitatea alcătuirii testelor, (ii) calitatea conţinuturilor însuşirea căror este evaluată şi (iii) formarea căror priceperi şi abilităţi este vizată/aşteptată de către profesori, copii, societate, viitor. Restul se ajustează de la sine. Trebuie de încetat cu isterizarea BAC-ului. Rezultatele la evaluare trebuie să fie bază de analiză profesionistă pentru ajustarea politicilor educaţionale, ca premisă a şanselor de creştere economică, dar nu ca instrument de discriminare a unei mari majorităţi chinuite şi defavorizate, în faţa unei minorităţi orgolioase şi egoiste… până la obsesie. Cu atare abordări, dezvoltarea economiei şi respectiv a statului, nu este posibilă.

Ne-luarea unor măsuri cu adevărat profesioniste şi responsabile în acest sens, ne poate costa cel mai scump din ceea ce a plătit cândva cineva în lume – pierderea statalităţii şi vasalizarea şi mai gravă a populaţiei native din R.M., în faţa altor centre de interese din alte părţi ale lumii.

Sunteţi gata să plătim acest cost?

Posted in economie, educaţie, Moldova, social | Tagged , , , , | Leave a comment

Snobism asupra educaţiei

De-ar şti populaţia R.M. cât de mult le afectează calitatea vieţii deciziile luate de ministerul educaţiei, ar ieşi masiv să ceară alegeri anticipate chiar săptămâna viitoare. Dar nu iese; de ce? Foarte probabil, din păcate, mai predomină o cultură a snobismului faţă de educaţie. Ar fi cazul, însă, să conştientizăm că o industrie a educaţiei bine funcţională, poate genera venituri serioase în bugetul naţional, că R.M., după plasamentul său geografic şi natural/climateric, cu un ministru al educaţiei bine intenţionat şi calificat, poate dezvolta industria educaţiei de o manieră mult mai productivă şi mai lucrativă; chiar într-un viitor raţional previzibil. Contează o anumită receptivitate din partea populaţiei la acest subiect şi voinţă; idei şi capacităţi umane sunt şi/sau pot fi mobilizate.

R.M. poate avea un viitor sigur dacă populaţia va adera la o idee strategică ambiţioasă, cum ar fi – dezvoltarea industriei educaţionale ca să genereze venituri cel puţin echivalente sau mai mari decât industria vinificaţiei.

Alain de Botton, într-o prezentare publică plasată pe Internet, defineşte snobismul ca pe o trăsătură a unora care: „ia o mică parte din tine, şi o foloseşte pentru a veni cu o viziune completă asupra felului „cine eşti””. Cu alte cuvinte suntem afectaţi de o situaţie care, în cultura noastră, se ia o mică parte din ceea ce mai poate fi acceptat în educaţie, şi se pretinde că se ştie totul despre educaţie. Este probabil cauza cea mai mare a sărăciei din R.M., sau poate chiar o problemă a culturii româneşti în general. Probabil această mare problemă va mai continua să ne mistuie până când nu ne vom debarasa de snobismul asupra educaţiei. Ne va mistui până când vom înţelege, de la cea mai timpurie vârstă, efectiv la toate nivelele, importanţa de a deschide uşile ministerului educaţiei pentru profesionişti credibili, care ştiu a face din, şi prin educaţie, mai întâi de toate – creştere economică şi bunăstare, în termen relativ scurt.

Zic, este una din cele mai mari cauze ale sărăciei cel puţin din considerentele că în lumea contemporană munca fizică constituie mai puţin de 20% din munca totală efectuată în economia mondială. Din valoarea activelor economice create de economia mondială până în prezent, peste 80% o constituie valoarea intangibilă a acestora. Prin urmare, cum poate o ţară să ajungă să se bucure de eventuală creştere economică dacă nu înţelege importanţa muncii intelectuale, să aplice instrumente de analiză şi evaluare a productivităţii muncii intelectuale, dacă sunt desemnaţi miniştri ai educaţiei care definesc calitatea educaţiei ne-relevant scopului de creştere economică, care nu pledează pentru creşterea motivaţiei muncii intelectuale prin motivarea profesorilor cu selectarea D-lor pe potriva motivaţiei; miniştri ai educaţiei care efectiv compromit noţiunea de muncă intelectuală? (!).

Despre miniştrii precedenţi am mai scris şi m-am pronunţat anterior – las istoria să-i mai abordeze; pe unii sper să-i abordeze procuratura cât mai curând. Dar referitor la situaţia actuală – cum poate, de ex., d-na ministră a educaţiei să lupte cu corupţia din sistemul de educaţie dacă nu înţelege subtilităţile prin care corupţia se poate manifesta în domeniul educaţiei şi ştiinţei, dacă d-ei nu înţelege noţiuni elementare cum ar fi, aplicarea „lanţului valoric” în analiza sistemului educaţional, analiza sistemului de educaţie în contextul economiei naţionale, ce înseamnă motivaţia pentru productivitate, ce înseamnă filozofie a educaţiei, educaţie opresivă, care sunt formele de manifestare ale acesteia, care sunt implicaţiile aplicării uneia sau altei filozofii educaţionale pe termen lung?

Stimaţi cititori, câţi dintre noi se gândesc frecvent, cât de mult sistemul de educaţie poate cauza disfuncţii de învăţare la copii şi tineri?; în loc de motivaţie, cultivare a curiozităţii, abilităţi şi priceperi durabile. Aceste disfuncţii de învăţare pot fi „dezvoltate” la copii de la fragedă copilărie chiar de mulţi profesori care zâmbesc „iubitor”, care aplică metode preponderent izvorâte din tradiţii, şi încă nu conştientizează că, de fapt, distrug viitorul unor categorii întregi de copii; implicit şi viitorul ţării.

Eu cred că la Ministerul Educaţiei se mai procedează foarte-foarte simplist, ca şi anterior – dacă sunt amabili, zâmbesc ministrului şi sunt pe liste de partid agreabile, înseamnă că sunt cadre „bune”; dacă gândesc critic şi eventual mai au şi caracter de a vorbi sincer, tranşant – sunt rivali politici, elemente „anti-naţionale”, „elemente ale Kremlinului”, şi tot felul de banalităţi care provoacă mari semne de întrebare – oare cât mai poate dura una ca asta? Ce creăm, ca societate, şi ce lăsăm generaţiilor care vin? De ce nu avem temeiuri de a convinge copiii noştri să stea în patrie? Cu ce am greşit în faţa istoriei, de ne-am ales cu această povară grea a snobismului faţă de educaţie?

Lumea contemporană poate fi clasificată cel puţin în două categorii mari, în afară de ţări bogate şi ţări sărace – (i) ţări receptive la nevoia de a schimba sistemul de valori şi (ii) ţări dogmatizate (nu doar în sens religios) – axate pe orgolii precum că au un trecut victorios şi…, la ce bun să se mai gândească la viitor.

Ţările mai mult sau mai puţin avansate economic caută profesori calificaţi, oferă contracte de muncă atractive pentru că înţeleg, că simptoamele nedorite în economie pot fi sistate mai întâi de toate prin politică educaţională relevantă; pentru aceasta nu este nevoie să aştepţi agravarea problemei economice.

Ţările sărace însă, sau cele afectate de snobism, au capacitate mică sau lipsă de capacitate, pentru a păstra chiar şi capitalul uman propriu, pe care-l mai au. Doar ca un exemplu actual, în acest sens, poate fi adusă Grecia. Am o convingere fermă, că dacă la guvernare ar fi avut acces într-un fel sau altul Prof. George Psacharopoulos, şi ideile D-lui ar fi fost luate în seamă, ţara lor nu ar fi avut situaţia care o are. Este o personalitate cu o reputaţie de economist-educolog cunoscut la nivel internaţional, ireproşabil, cu carieră de savant. Nu pot să cred că o personalitate care are încredere în capacităţile sale, care atrage cerere faţă de calificările proprii, ar putea comite crime economice, care pot fi comise de unii „ocazionali la guvernare”, care gândesc prin optica – „ce mă fac dacă pierd funcţia?”.

Exemple de acest gen pot fi găsite şi în multe alte ţări ale lumii. Tocmai de aia, consider că lumea contemporană va avea de ales – fie să admită ideea că miniştrii educaţiei sunt persoane care au influenţă cea mai mare asupra viitorului unei ţări şi trebuie desemnaţi cu multă responsabilitate, sau să accepte gândul că vor avea de înfruntat un viitor cu mult mai multe şi mai frecvente conflicte, care tot mai mult se conturează ca şi conflicte între culturi, nivele de cultură şi calităţi culturale, dar nu între state şi/sau societăţi per ansamblu; culturile nu totdeauna coincid cu anumite frontiere.

Dacă tot am ajuns să evidenţiez importanţa culturii în acest context, ţin să mai accentuez că pornesc de la definiţia acestei noţiuni în viziunea economistului Bourdieu (1999), care vedea cultura ca pe un „capitalul cultural [constituit din] active economice convertibile, în anumite condiţii, în capital economic, şi pot fi instituţionalizate în formă de calificări educaţionale”; cu alte cuvinte economiştii văd cultura tot ca pe un produs educaţional, instituţionalizată sub formă de calificări educaţionale, care inevitabil contribuie la creşterea economică; dacă nu e afectat de snobism.

În concluzie, dacă R.M. va reuşi să dezvolte o industrie a educaţiei civilizată, pe măsura strategiei lansate, temerile de eventuală agresiune militară din partea cuiva, vor dispărea treptat şi sigur, nu în ultimul rând deoarece faţă de ţările cu capital uman avansat, economiile lumii manifestă altfel de atitudini decât pare la prima vedere; pentru snobi.

Posted in economie, educaţie, Moldova, social | Tagged , , , , | 1 Comment

Нюансы прагматизма

На уровне наблюдения явно заметно что во многом, в Республике Молдова к румынскому языку, со стороны русскоязычного населения, проявляется явная нелояльность. Перед теми которые считают что я не прав – за ранее извиняюсь. Однако, русскоязычное население может до сих пор не имело возможность проинформироваться и осознать, что чем больше будут пользоваться возможностью слушать румынский язык, тем быстрее смогут усвоить английский, а к английскому языку несомненно интерес немалый. Автор данной статьи сможет доказать научно, то что заявил выше, если понадобиться, но лучше подскажу как сами читатели смогут убедиться в этом.

Начну с того, что из моего опыта, после посещения свыше 30 стран мира, почти на всех континентах, единственная страна где мне не отвечали на вопросы обращенные на английском, это Франция. Корректности ради, в этой стране я побывал дважды, более 10 лет тому назад, и может быть в последнее десятилетие что-то изменилось в этом отношении.

В чем же преимущества знания английского? Из всех “живых” языков международного применения, английский имеет самую легкую грамматику. Люди по своей натуре будучи прагматиками, в основном также предпочитают учить то что им более выгодно с точки зрения уделенного времени. Спецификой английского языка является то, что для хорошего общения на нем, надо развивать и постоянно тренировать то что называется “comprehension”, то есть: понимание, разумение, охват, осмысление (согласно: http://www.babla.ru/comprehension), а еще точней – это способность воспринимать на слух информацию от говорящего на английском языке. Это специфично английскому языку ввиду обширного географического пространства где он применяется, а также из-за больших отклонений в разных странах, от «(обще)принятого произношения», или Британского нормативного произношения.

Так в чем же, тогда, преимущество прослушивания румынского языка для более эффективного изучения английского? Румынский язык включает в себя наибольшее количество слов латинского происхождения, а в английском языке около 70% слов имеют латинские корни. У кого из читающих есть больше времени, может убедиться также из исторических и других источников.

Прослушивание румынского языка, для более эффективного изучения английского, состоит в том что может служить своеобразным “пассивным доходом”; человек выигрывает значительное преимущество в обогащении словарного запаса, по крайнем мере в обогащении словарным запасом который относится к тому что обычно называют “high level English”/английский высокого уровня. Я хорошо помню себя, будучи родом из сельской местности где наш бывший учитель русского языка (Царство ему Небесное), в виду тогдашних времен и советской политики в Молдове, успел во многом русифицировать местную сельскую культуру и язык, я стал говорить на румынском языке культурного уровня только после тот как стал студентом отделения английского языка и литературы, факультета иностранных языков. Говорить о том каков “пассивный доход” в процентном отношении не осмелюсь, потому что и не пытался найти какую-то научную работу по этому вопросу, но выиграть время на обогащении словарного запаса в английском языке, во время прослушивания румынского языка, несомненно значительно и в этом может убедиться любой, если попытаться сравнивать в основном существительные румынского и английского языков и не только, на пример с сайтов: https://dexonline.ro/ и http://www.thefreedictionary.com/, или из любого другого словаря английского языка.

Я также уверен в том что сэкономленное время на обогащение словарного запаса в английском языке, путем прослушивания румынского, будь на семинарах, лекциях или в конференциях, вы сможете уделить больше времени для улучшения “comprehension”, то есть повышение способности понимать английский на слух, а через английский можно гораздо легче общаться с людьми практически на всей земле; это уже значительное сравнительное преимущество. Какие бы не были интерпретации, английский язык изучается обширно в мире в первую очередь потому что грамматика английского самая легкая из всех языков признанных языками международного общения.

Так что слово прагматизм, в заголовке данной статьи можно, да и лучше, понимать как утилитаризм и/или эффективность, возможность и умение добиваться бóльшего за меньше промежутка времени, с меньшим вложением усилий. Также как и в отношение к английскому языку, чем быстрее добиваешься желаемого за меньше времени, тем больше времени остается на досуг и… переосмысление полезных и ценных информаций.

И это к стати не все. Научно доказано что у лиц занимающихся постоянным изучением иностранных языков улучшается личностная “исполнительная система управления” (executive control system), у человека значительно сокращается риск заболеть Алцхаймером на старости лет и еще, немаловажно и специфически для Республики Молдова – несомненно приведет к улучшению социального капитала – неосязаемого качества межчеловеческих отношений, которое способствует возможность роста темпа экономического развития, остро необходимого для сплочения граждан и достижения благосостояния в Молдове, без исключений и независимо от этнической принадлежности.

Posted in economie, educaţie, internaţional, Moldova, social | Leave a comment

Iluzii machiate

Foarte multă lume e-n stare de soc, eu la fel sunt uimit, doar că motivele sunt diferite. Să admitem că e firesc să fie așa. Oricum, încă suntem sub amprentele puternice ale unei culturi pentru distorsionarea căreia în timpul URSS au lucrat instituții întregi, specializate ca să ne facă să credem unica manifestare a hărniciei doar prin muncă fizică; să nimerim în emoții intense foarte lesne, chiar şi pe seama unor situații banale, pentru ca mulţi să nu mai depășească superficialitatea, ca să înțeleagă lucrurile mai profund.

Mai suntem purtătorii unei culturi în care ne-am obișnuit să ne atașăm foarte mult de anumite persoane, fără a înțelege că e mult mai important să ne atașăm de idei şi de calitatea acestora (vezi aici). Tocmai din aceste considerente mai persistă cultura de a aprecia anumite persoane mai mult după criterii arbitrare, în loc să apreciem calitatea ideilor, sau inițiativele care le lansează, auzite în deosebi la persoane publice, sau cel puțin notorii. De aceea încă mai continuăm a trăi în iluzii, şi a continua să creăm iluzii, legate de anumite persoane, fără a ține cont şi fără a conștientiza suficient, că anumite persoane pot fi asociate nu doar cu iluzii ci chiar cu iluzii decorate artistic, iluzii machiate. Cu cât, însă, sunt mai grave iluziile, cu atât este mai chinuitor timpul după evaporarea lor; cu atât sunt mai greu de remediat consecințele.

Anume cvasi-isteria care se face în jurul Maiei Sandu mi-a adus gândul de iluzie machiată, ca o asociere cu un nume public care produce zâzanie mult mai multă decât ar fi pe înțelesul oricărui om imun la manipulări, cu integritate morală şi fără interese din astfel de manipulări. Țin să accentuez – jos pălăria față de Maia Sandu ca persoană fizică, ca doamnă, sau poate ca specialist în economie (preponderent keynesiană, de la care școlile de gândire economică contemporană se detașează tot mai mult). Jos pălăria pentru studiile care susține că le-a obținut. Eu mă refer strict la Maia Sandu ca fost Ministru al Educaţiei al R.M.

Sunt mai multe observații acumulate pe parcurs, dar la acest gând m-a provocat în mod deosebit articolul „Maia Sandu dezvăluie noi adevăruri!”. Domnilor cum pot fi aceste „dezvăluiri” atribuite Maiei Sandu, dacă ele constituie un studiu realizat de Expert-Grup? Propunerea experților de a majora salariile cadrelor didactice pentru creșterea economică într-o țară, nu mai este e noutate de cel puțin 50 de ani şi nu era nevoie de o altă cheltuială de bani (vezi aici), iar în privința reducerii cheltuielilor curente, astfel de iedei au fost mult mai timpuriu (vezi aici).

Oare astfel de manipulări, nu se încadrează în „logica” intenției de a camufla consecințele şi de a seda indignarea socială după marele jaf din R.M.?

Cum putem să ne uităm că: „R.M. cheltuiește de peste două ori mai mult pentru educație decât România şi Bulgaria” doar în termeni procentuali, fără a vorbi despre aceste sume/cheltuieli în termeni reali, pe unitate/elev/student? Cum putem să considerăm „calitatea studiilor de la noi (vezi aici) [fiind] inferioară celor de peste Prut”, dacă înseși studiile unor cercetători mai progresiști din țară, aduc argumente că sistemul educațional din România ar fi înregistrat o dinamică destul de jenantă (vezi aici), iar studiile internaționale dezvăluie că IQ-ul mediu în România este cu 1 punct procentual mai jos decât cel din R.M.? Oare astfel de implicații pot apărea din senin, fără să fi fost la mijloc greșeli comise de politicieni şi indiferența majorității de pe ambele maluri ale râului Prut?

Cum poți să consideri calitatea studiilor de la noi ca fiind inferioară celor de peste Prut, dacă R.M. se plasează în rating-ul internațional al inovațiilor pe locul 43, iar România pe locul 55? Sigur că locul 43 nu are cum să ne satisfacă, dar nici nu pare să fie sistemul de educație al R.M. prezentat în manieră calificată. Or, dacă se face o comparație între R.M. cu Ungaria, Cehia, Polonia, Letonia şi Lituania sub aspectul investițiilor ca procente din PIB, de ce nu s-ar face şi o comparație sub aspectul Ratei de Randament din investițiile în Educație (RRE)? (vezi aici, p. 150), (sau aici, p. 4). Acest indicator dezvăluie mult mai multe detalii legate de calitatea politicii educaționale şi deciziilor luate; iar rezultatele ar putea „pune pe jar”, e nevoie de curaj, care din păcate a lipsit.

Pentru o comparație şi mai amplă, Cuba în anul 2002 investea 18,7% din PIB, iar dacă căutăm mai profund prin statistici putem întâlni țări care în anumite perioade au investit şi mai mult ca atât din PIB/PNB în educație. Despre ce ne vorbesc toate acestea? De faptul că indicatorii enunțați de Maia Sandu sunt mai mult un deja vue speculativ, greu de comparat şi efectiv nesemnificativi, pentru că nu dezvăluie nimic esențial despre valoarea adăugată pe care o produce educația din banii, pentru societatea din contul căreia sunt alocați. Dacă nu se calculează randamentul din investiții în educație, cunoaștem puţine detalii esențiale despre calitatea politicilor educaționale, relevanță, dinamică, şanse de dezvoltare. Desigur calcularea randamentului nu este un panaceu, mai cu seamă dacă nu are cine să-l înţeleagă, să-i dea interpretări calificate şi să ia decizii pe potrivă, dar este un indicator/instrument cu care se poate de diagnosticat şi de luat decizii mult mai bune decât în baza alor indicatori indirecţi luaţi la un loc.

Maia Sandu, deși sub altă nuanță, a continuat un proces de torpilare a culturii educaționale în R.M. prin „cultivarea” unor neo-iluzii, care ne-având șanse reale de a produce şi creștere economică, implică decepții tot mai grave şi mai greu de remediat.

Deși sub alte nuanțe, d-ei a continuat un proces de distorsionare a percepției şi definiției educaţiei de calitate, şi de clarificare a calității politicii de stat în educație; care ar trebui să fie așteptările reale ale statului R.M. din investițiile în educație şi cum pot fi valorizați banii investiți.

Înțeleg, să admitem că Maia Sandu nu a comis aceste gafe din rele intenții sau conștient, dar marea uimire a mea e că a continuat să stea pe poziţii mai mult favorabile unor cercuri de interese meschine, sau din exterior, care pentru nimic în lume nu și-ar dori ca R.M. să se dezvolte economic cu adevărat, prin educație de calitate relevantă acestui scop, prin politici educaționale sinergizate şi conectate la interesul național de dezvoltare a unei economii civilizate. Uimirea mea e că şi d-ei a făcut acest lucru atât de „iscusit” încât în imaginația obișnuită foarte puțini par să înțeleagă, că antagonismul față de R.M. nu vine doar de la „neprieteni de pe undeva”, dar inclusiv din fotoliul de Ministru al Educaţiei al R.M.

Deseori un factor destructiv esențial pentru șansele de creștere economică poate fi şi sub masca zâmbăreață a unor pseudo-politicieni „infiltrați” şi susținuți de interese dubioase, care continuă să cimenteze cinic, în cultura socială şi politică din R.M., că față de educație se poate manifesta atitudine populistă, amatorism şi manipulări încât să obții zeci de mii de like-uri pe Facebook, fără a face ceva cu adevărat credibil pentru oamenii din banii căror trăiești, şi… să te iubească mulțimea. Spre marele regret, la noi încă sunt o sumedenie de oameni care sunt conștienți că lunecă tot mai grav spre criză economică şi impas efectiv inevitabil, dar tot odată continuă să trăiască în iluzii că am putea ieși din acest impas fără a avea la cârma sistemului de educație o persoană cu adevărat calificată.

Maia Sandu a continuat să ghideze pe o direcție iluzorie, deși pe arena politică a lansat o serie de declarații, replici şi învinuiri (vezi aici), fără a reuși ceea ce ar fi trebuit să facă în primul rând, şi cu siguranță nimeni nu iar fi împiedicat. A trebuit să ia o turnură spre o tendință de cultură educațională de sorginte civilizată, că pentru a conduce sistemul de educație să contribuie esențial la dezvoltarea economică, ai nevoie de indicatori relevanți (rata de randament din investițiile în educație) şi de specialiști pentru a efectua analize comparative internaționale în baza acestui indicator, în primul rând, pentru a vedea cel puțin o dată în an, dacă banii publici alocați pentru educație produc sau nu randament economic, ca premiză majoră a creșterii puterii economice de negociere. Acest indicator pare să devină efectiv extrem de important pentru R.M., întrucât se calculează în baza veniturilor deja ajunse în bugetele gospodăriilor casnice şi arată direct în ce măsură calitatea educaţiei ajută la luarea deciziilor economice de către cetățeni la toate nivelele; dacă banii alocaţi pentru sistemul de educaţie îndeplinesc anumite funcţii integraţioniste pe bază economică, sau invers.

Sper să nu fiu învinuit că ași fi de partea oligarhiei, că ași fi anti-român, şi de alte eventuale „rele”, la care mai poate persista predispoziția unora. Sincer, îmi doresc nespus de mult ca şi în România şi în R.M. să se simtă cu adevărat schimbări progresiste în domeniul educaţiei.

Am avut șansa să lucrez în România circa un an de zile într-un proiect educațional şi, nu știu de ce anume aici, pentru prima dată în viață, fără să fi întâlnit această noțiune undeva anterior, mi-a venit gândul că probabil există ceva care ar putea fi numită disfuncție de învățare. Iată că știința contemporană cercetează acest fenomen intens (vezi aici cel puțin). Îmi era extrem de greu să văd unele persoane care se chinuiau cu disperare să învețe, ca să poată merge la muncă peste hotare, cu un licărit în ochi ce emana dorinţă imensă de a reţine măcar ceva…, şi am înțeles că disfuncțiile de învățare sunt foarte probabil cauzate de conținuturi educaționale impuse arbitrar, de comportament autoritar nejustificat de rigid şi destructiv din partea administrației, bazate pe un stil de predare orgolios şi exagerat de stresant, care eventual constituie mai mult o hărţuială psihologică decât ajutor în viaţă; dar şi înțelegerea tot mai profundă, cât de greu poate fi clintit acest cult al iluziilor spre o tendință constructivă, spre o cultură educațională care să producă eventual şi capacități naționale de creștere economică mai dinamică, decât cea de alimentare a iluziilor.

În R.M. cultura este de o calitate care mai lasă mult de dorit, care necesită studii aprofundate pentru a înțelege cauzele şi efectele. Cu anii am început să nu mai tolerez pasiv dar să iau şi atitudine când observ că starea de lucruri este interpretată de o manieră care conduce de la situații complicate, la sarcasm sau grotesc.

O problemă gravă care se tot consideră a fi destructivă în cultura noastră e nepotismul şi/sau cumătrismul; o fiind. Cred că mai grav ca atât este servilismul şi chiar… lingușirea, care sunt formate tot prin educație. Servilismul şi lingușirea sunt două extreme ale echilibrului, care constituie mediu social favorabil apariției corupţiei şi criminalităţii.

În cultura corporativă a R.M. mai degrabă este acceptat şi tolerat cineva care se lingușește, accentuând în permanență despre „importanța șefului” decât cineva care manifestă atitudine critică, integral-profesionistă pro-activă, tranșantă şi curajoasă, cineva care înțelege cum şi sincer dorește să catalizeze un mediu social creativ, în care se pune accent pe gândire, pe responsabilitatea personală, pe consistența, relevanța şi calitatea mesajelor publice mai presus ca orice; care pune accent pe valori autentice şi credințe în umanism inclusiv, ca șanse de combatere a josniciei. Spre marele regret se cam dă uitării că atunci „Când toți gândesc la fel, nimeni nu gândește prea mult”. Din păcate sistemul de educație nu a fost scutit de acest flagel nici în timpul mandatului ultimului Ministru al Educaţiei, ca şi anterior.

Unii hermeneuţi (specialiști în hermeneutică (teoria interpretării)) consideră că în viață „importantă este interpretarea a ceea ce vi se întâmplă, mai degrabă decât ceea ce vi se întâmplă” (vezi aici), cu alte cuvinte interpretarea contează mai mult ca orice. Interpretarea, la rândul ei depinde de calitatea imaginației, iar calitatea imaginației depinde cel mai mult de cultura generală, formată în cea mai mare parte prin educație; cultură de o calitate care să poată fi considerată ca şi capital cultural, instituționalizată sub formă de educație, care să poată fi valorizată economic.

Mai înţeleg că în cultura R.M. este uneori incredibil de riscant doar să ia-i atitudine, deoarece persistă riscul că se va găsi cineva, obsedat de „abilități” în manipulare, care comite atac la persoană în public, sau în mas-media, de parcă ar fi „normalitate”.

Se tot publică şi se aud elogii la adresa Maiei Sandu, şi cred că poate nu e rău că anumite categorii de oameni simpatizează anumite persoane publice; tot respectul, dar nu în măsura în care să nu se mai facă distincție dintre carismă şi o componentă esenţială a acesteia – calitatea gândirii – ca reflectare a mesajelor enunțate de persoanele respective.

Ce a ieșit din mandatul de Ministru al Maiei Sandu – fiecare vede în felul său. Uimirea mea constă în faptul că nici Maia Sandu nu a văzut, sau poate nu a vrut să vadă, necesitatea de a face schimbări esențiale, autentice în educație – pentru a cultiva o cultură profund înțelegătoare, că sistemul de educație public trebuie să servească mai întâi interesului național prin a avansa consistent şi agresiv lacunele de cultură economică a celor mai vulnerabili cetățeni, ca premisă a creării unei baze solide pentru o avansare a puterii societale, prin eventuală lansare economică. În schimb am urmărit o continuă cimentare a cultului dominației unei clase asupra marii majorități vulnerabile şi nedreptățite. Eu susţin idea că, cu cât mai puţini cetăţeni vulnerabili, cu atât mai mari şanse de a dezvolta o economie solidă, cu atât mai puternică puterea economică de negociere a R.M., cu atât mai mari şansele de a dăinui.

Clar este una – moștenirea sistemului de educație după Maia Sandu rămâne a fi mult mai complicată decât se pare din iluzia rămasă, deoarece au fost şi mai mult sedimentate şi agravate percepțiile eronate că conținuturile introduse după criterii arbitrare şi evaluarea stresantă până la absurd, ar putea crește capacitățile societale de a produce idei şi inovații pentru a produce un eventual salt din confuzie spre luciditate, ca premisă a dezvoltării economice. Această moștenire presantă şi acest orgoliu vor constitui o povară grea, mai cu seamă pentru cineva care nu doar că ar dori, dar ar şi putea cu adevărat, să vină cu inițiative autentice şi relevante, de pe poziții profund științifice, promițătoare, de interes național, motivaționale, durabile, în manieră ne-stresantă şi purificată de populism şi manipulări ieftine, pentru generațiile care vin şi pentru dezvoltarea strategică a R.M.

Așa cum a mai demonstrat istoria şi în alte țări, a depăși o criză este posibil, chiar cu capacități din interiorul societății noastre, dar nu oricum, nu la voia sorţii, nu prin manipulări şi atitudini „poate va merge”. Este nevoie de niște porniri şi motive profund conștiente, întemeiate științific şi curajoase, care pot fi întâlnite în oameni crescuți şi formați printre noi inclusiv.

Cele mai recente semnale macro-economice din R.M. susțin întru totul că avem nevoie de atenție maximă la calitatea mesajelor, la calitatea ideilor expuse de oameni, ca să ne atașăm de idei şi inițiative de calitate mai întâi de toate, care desigur – tot sunt purtate de oameni – dar astfel, cu siguranță vom identifica oameni de calitate mult mai bună dacă vom şi asculta mai profund înainte de a „admira” şi accepta ca pe niște iluzii perisabile, machiate.

Posted in economie, educaţie, Moldova | Tagged , , , , , | 2 Comments

Rolul profesorilor în economia naţională

Tradițional în cultura noastră, față de profesori se lansează adresări publice atunci când, fiind aduși la  culmea răbdării și umilinței, mai declară câte o grevă care de regulă este „neutralizată” fie cu amenințări de concediere sau promisiuni ieftine de a majora salariile cu picătura – câte 10, 15 sau 20% la salariu.

Subsemnatul, vreau să fac o excepție de la această obișnuință în R.M., și să contribui la extinderea unei convingeri că rolul profesorilor în economia națională contează mult mai mult, comparativ cu orice alți factori de decizie, șefi sau manageri de întreprinderi, inclusiv cele de stat, care ridică salarii de peste 50 sau chiar 100 mii lei lunar. Care sunt temeiurile acestei atitudini?

Ştiința contemporană a demonstrat că: “Peste 80% din valoarea piețelor mondiale se atribuie valorii intangibile”.

Cu alte cuvinte, tot ceea ce există în lume ca bunuri economice, în formă de mărfuri de larg consum, alte valori economice în stare fizică sau servicii, care reflectă calitatea vieții unei societăți, depinde în proporție de peste 80% de calitatea gândirii unei majorități covârșitoare a  societății. Acest fapt nu înseamnă că depinde doar de calitatea gândirii unor „lideri” de opinii, sau a autorilor unor idei/inovatori de produse sau lucrări luate aparte, dar și de calitatea gândirii unei majorități societale care constituie mediul social favorabil apariției și implementării ideilor și inovațiilor. Toate luate la un loc depind direct de calitatea procesului educațional în care s-au format aceste paradigme de gândire, și de relevanța bazei cognitive a societății.

Aceste subtilități ale procesului educațional sunt abordate științific de economia educației, faţă de care majoritatea factorilor de decizie la nivel de sistem educațional al R.M. continuă să manifeste o atitudine cel puțin „stranie”, deși auzim deseori că se doresc reforme. Auzim deseori că se dorește educație de calitate… etc., dar mai sunt și niște paranteze… – educația poate fi de calitate bună şi invers.

Din mai multe întâlniri și discuții cu mulți profesori, și chiar colective pedagogice, am sesizat că sunt mulți pedagogi din multe colective, care manifestă mai mare deschidere față de această știință decât conducerea de vârf a sistemului educaţional al Moldovei. De ce oare? Cred că nu e greu să ne dăm seama. Semnalmente, chiar și guvernarea actuală încă nu dorește ca în R.M. profesorii să înceapă a-și revendica drepturile după justa lor valoare socială şi economică, sau să pretindă la statut esențial valorizat în economia națională și societate, așa cum îi consideră știința economică contemporană. Iar prin menţinerea profesorilor în statut social devalorizat, de fapt, indirect, se manifestă competiţie ne-loială faţă de o majoritate covârşitoare a populaţiei, pentru că este menţinută în dezavantaj comparativ… grav.

Înțeleg că în R.M. reticența față de economia educației [*] ar putea fi cauzată și de o problemă specifică culturii noastre – calitatea predării științelor economice.

*Economia educației este știința care se ocupă de cercetarea și justificarea relevanței aplicării metodelor economice în analiza productivității procesului educațional, a valorizării economice a educației, precum și a profitabilității financiare a investițiilor în educație la nivel macroeconomic.

Pe parcursul anilor s-a creat efectiv o „cvasi-dogmă”, că economia nu ar fi posibilă de studiat fără matematică superioară, și care a distorsionat esențial scopurile educației economice[**].

[**] Educația economică constituie un segment al sistemului educațional național, care se ocupă de elaborarea și aplicarea curriculelor și metodelor de predare a științelor economice în scopul formării: (i) specialiștilor de profil economic și (ii) culturii economice în alte domenii de calificări, și la nivel societal.

Cu tot respectul sincer față de matematicienii din R.M., dar nu pot fi de acord cu gândul că matematica este „unica știință deductivă”, iar alte științe sunt „doar” narative, aşa cum se vehiculează. Pentru mulți din cei care au absolvit facultăți, se pare că le-a rămas în memorie faptul, că la cursul de economie politică, sau teorie economică, li s-a „impus” atâta matematică superioară, încât mai tare le-a provocat „disperare”, decât interes sau eventuală motivație de a mai manifesta și curiozitate față de ştiinţele economice.

În lume, însă, sunt și alte viziuni cu privire la științele economice. Sean Malone, de la Fundația Americană pentru Educație Economică susține că: “Știința economică este studierea acțiunilor și interacțiunilor umane într-o lume cu resurse limitate dar dorințe ne-limitate. Ea ne vorbește multe despre rolul critic al motivației în formarea comportamentului uman, [și] acest subiect nu poate fi redus doar la grafice lipsite de viață și ecuații năucitoare, de care sunt preocupați birocrații și planificatorii de nivel central”. Tot acolo d-lui mai susține că: “Doar o înțelegere bună a științelor economice va oferi americanilor cunoștințe și înțelegere pentru a se apăra contra politicilor care sună bine la auz, dar care sunt catastrofale dacă se aplică în practică”. A se observa că aceste rânduri sunt vorbite cu privire la o societate unde nivelul de trai și calitatea vieții deja sunt mult mai înalte decât în R.M.

Cred că anume aceste subtilități ale gândirii, diferite de cea obișnuită în cultura noastră, nu pare să fie comodă clasei guvernante de la Chișinău, ca nu cumva oamenii să înțeleagă prea mult, încât să se poată apăra contra politicilor care sună bine la auz, dar care sunt catastrofale în practică…

Să ne uităm aici (apăsaţi aici), cât de multe și cât de repede se schimbă lucrurile în lumea contemporană. Iată doar câteva exemple: (i) pentru studenții care încep studiile la un program de 4 ani, jumate din informația însușită în primul an de studii – va fi învechită către anul 3 de studii; (ii) Noi acuma pregătim studenți pentru calificări care încă nu există, să folosească tehnologii care încă nu au fost inventate, și să rezolve probleme pe care nu le știm care vor fi; (iii) cele mai solicitate 10 calificări în 2010 nu existau în 2004. Al treilea exemplu vorbește că, deși dinamica lumii contemporane este efectiv uluitor de rapidă, în sensul apariției și dispariției cererii de anumite calificări, cu siguranță nu va dispărea nici o dată nevoia de profesori… 

Pe de altă parte, despre R.M. cunoaștem următoarele: „Încă în perioada 1946–1960 investițiile pe cap de locuitor în ex-RSSM constituiau doar 33% față de volumul investițiilor în Federația Rusă, iar investițiile industriale constituiau doar 24%; 13% din produsul național era transferat altor părți ale ex-URSS; venitul pe cap de locuitor în anul 1970 era doar de 81% față de media din URSS; cheltuielile bugetare pentru educație, ocrotirea sănătății și alte beneficii sociale erau cu mult mai joase decât media pe URSS” [i].

Cu alte cuvinte, în R.M. atitudinea guvernării față de educație nu pare să se fi schimbat esenţial, comparativ cu perioada sovietică, cel puțin din considerentele că nu s-a schimbat atitudinea față de importanța motivației profesorilor ca factor primordial al creșterii economice. Se aud mesaje că se va face totul pentru a menține profesorii buni în sistem, dar nu se vorbește după ce criterii vor fi identificați și definiți profesorii buni. Dacă „profesor bun” va înseamnă acel care susține evaluarea opresivă aplicată în R.M., așa cum se practică acum, dezvoltare economică nu vom vedea.   

Ţările industrializate, cel puțin de după al II-lea Război Mondial, pun accentul major pe înțelegere ca precondiție a învățării; e mult mai bine să înțelegi profund volume „tolerabile” de informații și materii curriculare, legate de domeniul în care persoana dorește să obțină calificare, decât să „înveți” volume exagerat de mari, sub presiunea politicii educaționale de stat autoritare, așa cum e la noi.

Economia educației este știința care, printre altele, vine să ajute științific profesorii de a se emancipa profesional și economic, prin avansarea calității vieții lor pentru binele comun, prin valorizarea primordială a rolului lor în economia națională, în societate, și pentru perspective reale de dezvoltare spre o civilizație economică. Economia educației, predată mai mult în stilul viziunii sugerate de Fundația Americană pentru Educație Economică, bazată  pe înțelegere aprofundată și prin dezbateri asupra conceptelor economice, poate duce la dezvoltarea unui set de cunoștințe și abilități care reduc foarte mult vulnerabilitatea față de manipulările destructive faţă de profesori, din partea multor cercuri guvernamentale, în primul rând ca factor chintesențial de formare a premiselor solide de creștere economică și durabilă a țării. Această consecutivitate și logică pur și simplu nu are alternative.

A admite faptul că educația nu este dependentă de economie dar invers, va schimba radical starea de lucruri din R.M., chiar în timp relativ scurt, doar dacă profesorii vor: (i) înțelege, (ii) conștientiza și (iii) înainta revendicări față de guvernare, cu privire la rolul lor în economia națională. Istoria a demonstrat că în R.M., față de profesori nu a manifestat real interes nici o guvernare, decât doar să-i mențină în rol de manipulare a maselor. Nu este posibilă o dezvoltare fără economie, și dezvoltarea economică nu este posibilă fără motivarea și schimbarea de atitudine față de profesori. Dacă vom aștepta o eventuală creștere economică înainte de a oferi salarii mai mari profesorilor, vom rămâne pentru totdeauna la “urma” civilizațiilor economice. Prin urmare, guvernul trebuie să admită prioritatea de a da profesorilor salarii decente, ca o precondiție a intenției de creștere economică și ridicare a nivelului de trai în general, dacă așa ceva se dorește cu adevărat.

Dezvăluirile că șansele de dezvoltare economică a unei țări depinde în proporție de peste 80% de calitatea gândirii oamenilor și societăților în ansamblu, ne sugerează să medităm cel puțin asupra câtorva întrebări esențiale, la care cu siguranță, răspunsuri cu profundă dedicație și pasiune, vom dori să găsim în primul rând noi, cetățenii R.M., indiferent de faptul dacă suntem în patrie sau în afara hotarelor ei: (i) Care ne sunt perspectivele noastre ca popor? (ii) Vom putea noi deveni cândva un popor civilizat economic? (iii) Vom putea noi deveni cândva o țară dezvoltată economic, cu un trai mai bun, fără un capital cultural? [***] 

***Capitalul cultural definește activele, care în anumite condiții, pot fi convertite, în capital economic, și poate fi instituționalizat sub formă de calificări educaționale [ii].

Definiția de mai sus dă lesne de înțeles, că și cultura tot nu poate apărea de la sine, și că, în filozofia sistemului științific occidental – cultura poate fi instituționalizată sub formă de calificări educaționale – adică tot cu rolul inevitabil al profesorilor.

Dar revenind la întrebările de mai sus, și mai plauzibil e să ne întrebăm – există un factor de formare a societății moldovene care să facă față provocărilor contemporaneității și viitorului?

Pe fundalul mai multor deficiențe grave din trecut, Republica Moldova a „reușit” să semneze Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană. Această reușită chestionabilă, pare să fie mai mult o implicație a doi factori cel puțin: (i) erorile grave comise de politica externă a Federației Ruse, inclusiv față de R.M., și generozitatea imensă care o manifestă UE, SUA și alte țări industrializate față de Republica Moldova, în această perioadă de grea încercare pentru cetățenii noștri. Cu toate acestea, R.M nu este „scutită” de nevoia de a dezvolta puterea economică de negociere, care este de neconceput fără o dezvoltare economică durabilă.   

Această perioadă favorabilă, poate fi iluzorie chiar în viitorul apropiat, dacă R.M. nu va reuși să efectueze reforme civilizate în domeniul educației. Astăzi R.M., ca și mulți ani anterior, are nevoie de a înțelege profund și conștientiza marele deziderat al lui Mihai Eminescu – „Condiția civilizației statului este civilizația economică”, iar civilizația economică nu poate realizată la voia întâmplării; nu e posibil să înțelegem realitățile lumii contemporane trăind în iluziile care țările avansate economic deja le-au depășit cu circa 70 de ani îm urmă.

Sistemul educațional din republică necesită stringent să fie centrat primordial pe dezvoltarea: (i) abilităților de căutare, sistematizare și utilizare ale informațiilor utile în scop de avansare economică, individuală și societală, (ii) abilităților de analiză, (iii) de înțelegere a materiilor studiate și (iii) de a trage concluzii pentru îmbunătățirea luării deciziilor, or, acestea nu pot fi formate prin impunerea elevilor și studenților de a memoriza volume mari de materii, sau de a învăța pe de rost, introduse în curricule fără justificarea științifică a relevanței acestora, pentru mediul cultural local. Educația trebuie să fie organizată astfel încât să declanșeze memoria involuntară, pe bază de stil deductiv de predare. Dacă acest lucru nu se reușește – trebuie de insistat până se va reuși, prin: (i) avansarea motivației economice și calificărilor profesorilor, (ii) revizuirii materiilor incluse în curricule, și nici cum nu pot fi tolerate „dojenile” sau stigmatizarea copiilor pentru curajul de a adresa întrebări și exprima opinii, chiar dacă nu sunt pe placul profesorului la primă vedere.

Copiii și elevii din R.M. trebuie să aibă dreptul de a fi sceptici față de utilitatea multor conținuturi educaționale care li se oferă, iar scepticismul trebuie perceput ca o trăsătură esențială a gândirii critice. Dacă prin evaluare opresivă, aplicată la noi, se combate agresiv scepticismul, și respectiv se subminează baza formării gândirii critice, o astfel de evaluare pare să fie contrară scopurilor și așteptărilor majore care ar trebui să le aibă un sistem educațional productiv. Scepticismul copiilor – dacă nu poate fi abordat profesionist – cel puțin nu trebuie să constituie temei pentru a-l aborda preconceput, sau în manieră diletantă.

Nu este constructiv a declanșa campanii media de stigmatizare a copiilor moldoveni doar din simplu motiv că nu reușesc să vorbească la fel de frumos și cursiv ca și profesorii lor, până la această vârstă, or, un argument al anumitor „deficiențe” de vorbire și logică pot fi cauzate de multe conținuți nerelevante care provoacă stări emotive profunde la copii și tineri, impuse arbitrar, dar nu cultivă gândire critică, fiind lipsite de baza unor cercetări științifice relevante situației.

Elevii percep sistemul educațional ca fiind unul „corupt”, fiind de fapt o implicație a „propagandizării” și isterizării acestei teme în ultimii ani, dar ei nu au cum să dispună de capacități suficiente pentru a înțelege „corupția” ca fiind posibil de eradicat prin a face curriculele educaționale mult mai motivaționale și mai relevante anume acestei perioade istorice ale țării – de a ajuta tinerii: (i) să se priceapă mult mai ușor în viața economică și (ii) să crească IQ-ului acestora, care ar face inutilă recurgerea la maniere autoritare de „management” în educație. Aceste deziderate trebuie să fie asumate de guvernare, dar dacă nu – clasa profesorală din R.M. trebuie să-și ia destinul în mâini și să înainteze cerințe anume față de guvernare, pentru binele comun, din care treptat dar sigur, va avea de câștigat societatea în ansamblu.

Înțeleg că pentru majoritatea covârșitoare a profesorilor din R.M. a fi spirituali este o valoare primordială. Dar ajungându-se la nivelul în care se formează o „filozofie” a educației, în care se caută diferență între „spiritualitate” și „duhovnicie”, este deja distructiv și pentru profesori și pentru societate în ansamblu. R.M. nu va reuşi să “impresioneze” pe nimeni în lumea contemporană, printr-o viziune în care spiritualitatea  este adusă la nivel de elogiere a sărăciei…

Dacă profesorii ar fi remunerați mult mai bine și ar avea un trai mai bogat, societatea va avea doar de câștigat din intensificarea creșterii: (i) capacităților sociale de a produce idei; (ii) capacităților sociale de analiză și aplicare a ideilor, (iii) creșterii circuitului de idei și incidența lor, care inevitabil se transformă în creștere a bunăstării economice.

Prin indiferența față de remunerarea profesorilor, anume din bugetul public, de fapt echivalează cu complicitatea la formarea unei culturi distorsionate, izvorâtă undeva în cercurele guvernamentale, că tot ceea ce-i legat de educație poate fi ieftin; o complicitate la aprofundarea inechității sociale care este un alt factor demoralizator esențial. Este absolut ignorant și jenant, să auzi de la un funcționar de rang înalt, din domeniul educației, care întreabă impertinent – ce are liceul cu economia?(!)

SUA este o naţiune bogată inclusiv datorită faptului că în sistemul educațional, la nivel de liceu, lucrează profesori bărbați în proporție de aproximativ 50%, care din salariile de profesori pot creşte și asigura bine o familie, se simt oameni cu statut social în patria lor. Această stare de lucruri nu este „o implicație a dezvoltării economice”, ci „un efect, un rezultat al motivației economice a profesorilor” care a condus la dezvoltarea economică în ansamblu. Câte procente de bărbați lucrează astăzi în sistemul educațional, la nivel de școală medie în sistemul educațional al R.M., ne cunoaştem cu toţii.

Noi putem să admitem sau să nu o admitem rolul esențial al profesorului în economia națională. Important e să conștientizăm că implicațiile vor fi foarte diferite, în dependență de deciziile care le luăm azi. De aceea, Multstimați Profesori din orice localitate a R.M., rog să luați aminte că prin atitudinea Dvs. față de calitatea vieții proprii, formați șanse sau subminați șansele R.M. de a deveni stat civilizat economic, doar din simplu motiv că bunăstarea Dvs. economică este fie motivațională pentru societate, de a înțelege rostul educației, sau – de-motivațională, deoarece, evident, sărăcia profesorului nu are cum să fie motivantă pentru comunitate să învețe. Prin atitudinea Dvs. față de calitatea vieții proprii, fie că formăm sau nu șanse de a ne ajusta la dezechilibrele economice internaționale ca societate și ca țară, pe care indiscutabil ne-o dorim frumoasă.

Probleme, din câte observăm, sunt mult mai multe decât ne-am dori. Dar din orice moment avem două opțiuni – de a face ceva sau de a nu face. Nimeni din partenerii de dezvoltare nu ne va „dojeni” dacă nu se va reuși, chiar dacă ei manifestă multă generozitate și ajută mult în această perioadă critică.

Dar, înțelegerea și cunoașterea fără acţiuni tot nu poate fi benefică. Trebuie să avem capacitatea de a înțelege că responsabili de viitorul țării, prin cunoașterea unei științe care justifică rolul importanței profesorilor în economia națională, prin motivarea economică a profesorilor, este clasa politică care declară vehement că vor binele țării pentru viitor. Este nevoie să înțelegem că pentru a aplica procesul educațional pe baza economiei educației, necesită schimbări esenţiale de accente logice, dar nici cum nu schimbări „extreme”, „radicale” sau „revoluționare”, așa cum se aud vorbe de la unii, care preferă să se pronunţe înainte de a înţelege, sau pur şi simplu preferă să fie profitori de pe urma situației complicate în care se află economia și societatea în ansamblu.       

Referinţe:

[i] Dima, N. Moldova and the Transdnestr Republic/Moldova și Republica Transnistreană, Washington DC, p. 66.
[ii] Bourdieu, P. “The Forms of Capital”/”Formele de capital”. În A. Halsey, H. Lauder, P. Brown și A. Stuart Wells (Editori.), „Education, Culture, Economy, Society”/Educație, cultură, economie, societate. Oxford University Press.

Posted in economie, educaţie, Moldova, social | Tagged , , , , , , | 1 Comment

De ce țările occidentale trăiesc mai bine ca noi…

Este o întrebare care ne frământă pe toți, se vorbește mult, dar orgoliile multor încă mai copleșesc logica și rațiunea de a înțelege, că discuțiile cu de ce tarile occidentale traiesc mai bineprivire la rezervele de aur par să fie deja prea învechite, încât nu mai par să aibă bază rațională ca altă dată.

Sunt multe țări cu guverne înțelepte, care atrag atenție cuvenită și gestionează sistemul educațional inteligent, profesionist, investesc solid în capital uman și le asigură nivel de trai mult bun decât în alte țări cu… „rezerve mari de aur”.

Desigur aurul nu încurcă dacă este, însă dacă nu e – a face prioritate achizițiile de aur pentru rezerve naționale – constituie mult mai mică siguranță în fața viitorului, decât investițiile în capital uman.

Cred că deja putem vorbi de valute naționale bazate pe capital uman, și nu pe aur.

 

Posted in Uncategorized | Leave a comment